În panteonul comunist, ziua de 30 decembrie 1947 era una de sărbătoare, una în care poporul muncitor se elibera, în fine, de cătuşele burghezo- moşiereşti. O tenace propagandă, prelungită şi în anii regimului Iliescu, avea să impună imaginea regalităţii sub semnul opresiunii, lăcomiei şi al imposturii. Republica populară devenea întruchiparea unui vis secular de libertate,apoteoză şi împlinire epocală.

Detronarea regelui Mihai I, înfăptuită la un an de la falsificarea alegerilor generale din 1946, era, în ordine dialectică, ultima cărămidă aşezată la edificiul democraţiei populare. Ca şi în celelalte ţări central-europene, decorul falselor coaliţii era înlăturat, înlocuit fiind de ordinea sovietică a democraţiilor populare: lovitura de stat de la Praga din 1948 era cea din urmă în această serie istorică. În România, 30 decembrie 1947 pune capăt unui proces de remodelare totalitară ce debutează pe 6 martie 1945. Strategia de coabitare cu monarhia nu mai avea nici o justificare în acest nou peisaj monocrom ideologic.

Abolirea monarhiei consacra, oficial, naşterea unui comunism care se insinuase , deja, în spaţiul românesc, o dată cu cabinetul Groza. Spre a relua formula memorabilă a lui Anne Applebaum, Regatul României fusese strivit în acest efort de sovietizare. Insulele de pluralism, de la partide la instituţii de presă, erau sub asalt, continuu.

Instrumentele de teroare ale stalinismului erau vizibile, de la poliţia politică la intimidarea prin procesele- spectacol. Anul 1947, cel care se încheia cu abdicarea forţată a regelui Mihai I, cuprindea, în paginile sale, înscenarea odioasă de la Tamădău. Lichidarea naţional- ţărăniştilor era semnul acestei orientări totalitare. Epoca de rezistenţă împotriva tiraniei, în cadrele cvasi- legale, se încheia.

Din acest moment, al toamnei lui 1947, opoziţia nu mai era tolerată. Criminalizarea ei era parte din acest proiect de viitor. Liberalii şi social- democraţii erau înlăturaţi, la rândul lor. În locul curajului lui Titel Petrescu, se va instaura liniştea de mormânt a PMR. Cât despre tătărescieni, cei care nutriseră ambiţia de a fi un factor de colaboraţionism “ burghez”, misiunea lor se încheia, în aceeaşi toamnă a lui 1947, prin votul de blam şi epurarea ministerului de externe, acolo unde se instala “Passionaria “ autohtonă, tovarăşa Ana. Regimul de partid unic era o realitate, la finele lui 1947. Ampla operaţiune de arestare din 1950 şi detenţia de la Sighet decurgeau, legic, din voinţa de extirpare a unui întreg trecut politic şi intelectual.

30 decembrie 1947 intra în memoria comunistă ca o zi a bucuriei. Ceea ce aceste fotografii nu pot reconstitui este disperarea acelora dintre români pentru care proclamarea RPR însemna consfinţirea tiraniei şi oficializarea unui protectorat sovietic. În jurnalul lui Alice Voinescu, abdicarea forţată este un semn al acestei vârste tragice- epurată din învăţâmânt, arestată şi alungată în domiciliu forţat, Alice Voinescu ilustrează un destin care nu are nimic din lucirea proletară.

Republica populară şi mai apoi cea socialistă vor întruchipa această dominaţie, implacabilă, a partidului- stat. Ordinea comunistă consacră nu doar represiunea, atomizarea, tirania, dar şi modernizarea malformată şi monstruoasă pe care nu încetează să o elogieze entuziaştii stângii radicale. Egalitatea socială,locuri de muncă, patria ca un vast şantier, accelerarea progresului şi mobilitatea socială, toate acestea sunt emblemele pe care stângiştii autohtoni le celebrează, în clipele lor de nostalgie. Din acest decupaj subiectiv sunt absente victimele, de vreme ce sacrificarea lor este justificată, dialectic, prin avansul istoriei: orbirea este dublată de amoralitate.

30 decembrie 1947 anunţă aceşti zori ai democraţiei populare. Noua umanitate ce îi acompania, entuziast, pe mineri în asaltul lor bucureştean din iunie 1990 îşi are rădăcinile în acest trecut al tiraniei şi al conformismului. România lui Ion Iiescu şi a FSN ducea mai departe memoria acestei zile. Post comunismul românesc se fonda pe asaltul stalinist.