Puțini șoferi de astăzi își mai pun întrebarea de ce circulăm pe dreapta și nu pe stânga, însă povestea acestei reguli aparent banale spune multe despre felul în care România s-a modernizat la începutul secolului XX.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, drumurile românești nu aveau un sens clar de circulație. În București, trăsurile și căruțele se deplasau adesea pe partea stângă a străzii, după modelul britanic și austriac, iar în Moldova și Transilvania, influența Imperiului Austro-Ungar menținea aceeași regulă. În schimb, în Muntenia și Dobrogea, unde influența franceză era mai puternică, unele orașe adoptaseră deja mersul pe dreapta, mai ales după 1880, odată cu apariția primelor automobile aduse din Franța. A rezultat un amestec curios și haotic, în care fiecare regiune avea propriul „sens corect” al drumului, iar întâlnirile dintre vehicule deveneau adesea prilej de ceartă și de încurcături.

Schimbarea decisivă s-a produs în anul 1908, când Ministerul de Interne al Regatului României a emis „Regulamentul pentru circulația pe drumurile publice”, primul act normativ unitar care stabilea reguli clare pentru deplasarea vehiculelor și a pietonilor. Printre prevederile sale se afla o frază simplă, dar cu efecte profunde: „Vehiculele și călătorii vor ține partea dreaptă a drumului, lăsând liberă partea stângă pentru întâlnirea altor vehicule.” Din acel moment, circulația pe partea dreaptă a devenit obligatorie în întreaga țară, iar România s-a aliniat astfel standardelor europene ale epocii.

Implementarea noii reguli nu a fost lipsită de peripeții. În București și Iași, unde obișnuința mersului pe stânga era adânc înrădăcinată, polițiștii au trebuit să dirijeze manual traficul timp de luni întregi, pentru ca oamenii să se deprindă cu noul sens. Unele tramvaie au trebuit modificate, deoarece ușile de urcare se aflau pe partea greșită, iar stațiile au fost mutate pentru a corespunde noilor trasee. Se spune că în primele zile de aplicare, trăsurile se ciocneau în Piața Teatrului din București, fiecare vizitiu susținând că el merge „corect”.

Decizia de a circula pe dreapta nu a fost întâmplătoare. România se moderniza în acei ani după modelul Franței, țară care adoptase circulația pe dreapta încă din Revoluția Franceză. Automobilele importate erau franceze sau germane, cu volanul pe stânga, iar țările vecine – Bulgaria, Serbia și Austro-Ungaria – circulau deja tot pe dreapta. Din motive practice, economice și de compatibilitate, regula franceză s-a impus firesc și la noi.

În Transilvania, unde obiceiul de a merge pe stânga era moștenit din perioada austro-ungară, schimbarea s-a făcut mai târziu, după 1918, odată cu unificarea administrativă a României Mari. A fost nevoie de ani buni pentru ca toate orașele să adopte în mod uniform circulația pe dreapta, însă până în anii ’20, regula era deja universal respectată.

Adoptarea circulației pe partea dreaptă, în 1908, a fost mai mult decât o simplă reglementare rutieră. A fost un simbol al modernizării, o dovadă că România dorea să se alinieze Europei moderne, să renunțe la vechile influențe orientale și să circule, la propriu și la figurat, în direcția bună.