Al Treilea Reich a încercat în repetate rânduri să creeze un tanc supergreu. Cu toate acestea, nu a mai putut să își organizeze producția de masă pentru a face acest lucru.

Singurul model de tanc supergreu al naziștilor a fost Panzer VIII „Maus” („Șoarecele”), iar în timpul producției sale, între 1942 și 1944, au fost create două prototipuri. Niciunul nu a avut ocazia să ia parte la vreo bătălie.

La inițiativa lui Adolf Hitler, la sfârșitul anului 1942 a început dezvoltarea unui „tanc revoluționar”, o mașină de luptă care trebuia să fie protejată de cantitatea maximă posibilă de armură, potrivit Lone Sentry, o publicație dedicată istoriei războiului.

La crearea tancului au luat parte mai multe companii: Daimler-Benz a fost responsabilă pentru motor, Krupp a fabricat caroseria și tureta, iar Siemens a creat elementele pentru transmisie.

Asamblarea tuturor componentelor tancului a avut loc la fabrica firmei Alkett. Proiectul a fost dezvoltat de inginerul Ferdinand Porsche, fondatorul companiei auto cu același nume, și a fost implementat parțial în 1944, sub forma a două prototipuri ale tancului „Maus”.

La 14 mai 1943, lui Adolf Hitler i-a fost prezentat un model de lemn, la dimensiuni reale, al acestui colos. În luna decembrie a aceluiași an au fost efectuate teste cu cele două prototipuri ale mașinii de luptă.

La scurt timp după testare, tancul a fost echipat cu o turetă adevărată, cu elementele de artilerie și cu un set complet de echipamente interne.

Lung de zece metri și echipat cu un motor Daimler-Benz de 1.250 de cai putere, „Șoarecele” atingea viteza maximă de 20 de kilometri pe oră.

Echipajul tancului era format din șase persoane. Rezervoarele de combustibil, cu o capacitate totală de 2.700 de litri, îi permiteau tancului să se deplaseze de la 50 la aproape 160 de kilometri, în funcție de teren.

Tancul era învelit într-un strat de armură care în punctul ce mai gros atingea 22 de centimetri. În ceea ce privește armamentul, tancul era bine dotat: germanii i-au montat un tun antitanc, un tun de 75 de milimetri cu 200 de proiectile și o mitralieră împotriva infanteriei.

Exista, de asemenea, posibilitatea instalării unui tun antiaerian.

Greutatea tancului – 180 de tone – era cel mai mare obstacol, făcând imposibilă deplasarea pe poduri (puține structuri nu ar fi putut susține un asemenea monstru).

Din acest motiv, tancurile Panzer VIII au fost proiectate să poată opera complet acoperite de apă, astfel încât să poată traversa râurile direct, sigilate și cu motorul protejat de eventuale infiltrații.

Planurile inițiale ale lui Hitler, de a crea zece tancuri „Maus”, au fost abandonate din cauza lipsei capacității de producție, astfel încât germanii nu au reușit să testeze în luptă această mașină.

În aprilie 1945, pe măsură ce Armata Roșie se apropia de Berlin, germanii au decis să distrugă prototipurile. Ca element de protecție suplimentar, au vopsit pe fiecare tanc însemnele URSS, secera și ciocanul, în încercarea de a-i face pe Aliați să creadă că era vorba de tehnică de război furată de la ruși.

Ambele tancuri au fost aruncate în aer, însă doar unul a fost avariat semnificativ.

În scurt timp, unul dintre cele două tancuri deteriorate a fost reasamblat, iar la 4 mai 1946 a fost livrat la baza de testare Kubinka din URSS.

După testare, toate echipamentele interne ale tancului au fost demontate. În prezent, „Maus”, cel mai greu tanc din lume, poate fi văzut la Muzeul Vehiculelor și Echipamentelor Blindate din Kubinka, Rusia.