După 61 de ani de la intrarea sa în înzestrarea Armatei Române, modelul de avion MiG-21 (cu multiplele sale variante) a ajuns la finalul carierei sale în România. La 15 mai 2023, la Baza 71 Aeriană „General Emanoil Ionescu” de la Câmpia Turzii, Baza 86 Aeriană „Locotenent Aviator Gheorghe Mociorniţă” de la Borcea şi Baza 95 Aeriană ,,Erou căpitan aviator Alexandru Șerbănescu” de la Bacău au avut loc ultimele zboruri cu avioanele MiG-21 LanceR aflate încă în exploatare, înainte de retragerea lor din serviciul de luptă al Armatei Române în aceeaşi zi. Este un moment important şi semnificativ pentru generaţiile de militari care au servit cu credinţă patria cu ajutorul avioanelor MiG-21 şi pentru cei care, din păcate, au făcut sacrificiul suprem la bordul acestui model de avion în scopul pregătirii pentru apărarea independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a României.

Decolarea a două avioane de vânătoare-interceptare MiG-21 F-13 de pe aeroportul Băneasa, la ceremoniile organizate cu prilejul sărbătoririi Zilei Aviaţiei Republicii Socialiste România (19 iunie 1966).

La acest ceas aniversar, ne-am propus să reluăm câteva idei pe care le-am expus de-a lungul anilor despre avioanele MiG-21 care au ajuns în înzestrarea Armatei Române.

În iulie 1960, o delegaţie militară română a discutat la Moscova cu reprezentanţii Comandamentului Forţelor Armate Unite ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia despre modul de îmbunătăţire a dotării armatei române cu armament, muniţii şi tehnică de luptă. Atunci s-a recomandat înfiinţarea a patru regimente de rachete antiaeriene şi dotarea lor până în anul 1965. Totodată, s-a precizat că era necesară înlocuirea MiG-urilor 15 din toate regimentele de vânătoare cu 104 MiG-uri 21, care urmau să fie importate până în anul 1965 (din care 60 de MiG-21 PF, de interceptare, cu livrarea în perioada 1964-1965), iar „cu avioanele existente MiG-15 şi MiG-15 BIS să se înzestreze cele 2 regimente de aviaţie vânătoare-bombardament şi să se asigure nevoile de şcoală”.

Câteva luni mai târziu, în cursul vizitei pe care a efectuat-o la Bucureşti (17-19 februarie 1961), mareşalul sovietic Andrei A. Greciko a recomandat înzestrarea Escadrilei 38 Aviaţie Cercetare cu avioane IAK-27 R sau IAK-28 R – aparatele sovietice Il-28 ale unităţii româneşti fiind considerate la Moscova uzate moral. Într-un raport sovietic, elaborat la începutul anului 1961, se preciza faptul că armata română avea un deficit de nouă avioane IAK-27 R şi 136 de aparate MiG-21 (la 1 ianuarie 1961). Ambele tipuri de avioane costau, fiecare, 3,5 milioane de ruble (la cursul de schimb de 1 rublă = 1,5 lei). Într-un alt document sovietic, din 3 aprilie 1961, se menţionau preţuri diferite: un MiG-21 F costa 514.125 ruble, iar un IAK-27 R – 555.000 ruble (probabil ruble noi, iar dotarea acestora era diferită de variantele standard). În acelaşi timp, preţul la export al unui bombardier IAK-28 era de 1.125.000 ruble.

În cursul vizitei sale din februarie 1961, în România, comandantul suprem al Forţelor Amate Unite a recomandat şi avionul sovietic Suhoi-7 B, pentru dotarea regimentelor de vânătoare-bombardament româneşti, iar generalul Leontin Sălăjan a fost de acord cu includerea a 12 avioane Suhoi-7 B (cu livrare în 1964) şi 11 IAK-27 R (cu livrare în 1963) pe o listă de achiziţii de tehnică militară, pentru perioada 1963-1965.

Cu toate că era vorba despre o recomandare a unui reprezentant al „Fratelui cel Mare de la Răsărit” şi generalul Leontin Sălăjan a susţinut-o la 22 martie 1961, într-un raport trimis conducerii P.M.R. (precizând că erau necesare 12 Suhoi-7 B şi 11 IAK-28 – nu aparate IAK-27 R, aşa cum s-a solicitat şase luni mai târziu, într-un document trimis lui Ion Gheorghe Maurer la 4 septembrie 1961), autorităţile de la Bucureşti nu au importat nici unul dintre avioanele menţionate de comandantul suprem al Forţelor Armate Unite. S-a preferat soluţia propusă iniţial la Moscova (iulie 1960), de înlocuire treptată cu MiG-21 a MiG-urilor 15, MiG-15 BIS, S-102 şi MiG-17 din regimentele de vânătoare. Totodată, au fost casate avioanele de asalt Il-10 (în număr de 150), iar două regimente de vânătoare (R. 49 şi R. 67 – foste R.277 şi R.158 Av. Reactivă – dotate cu MIG-15 BIS, S-102 şi MIG-17 PF) au fost transformate de către autorităţile române în regimente de vânătoare-bombardament (31 martie 1960).

Primele avioane MiG-21 F-13 destinate României au ajuns în ţară în luna februarie 1962 şi au aterizat pe aerodromul Deveselu (judeţul Olt), unde staţiona Regimentul 91 Aviaţie Vânătoare (înzestrat cu MiG-19 P şi PM). Acestea au făcut parte din lotul de 12 exemplare planificate pentru anul 1962 şi au fost aduse de piloţi sovietici. După finalizarea lucrărilor de extindere a pistei de decolare-aterizare de la Giarmata (judeţul Timiş), toate MiG-urile 21 F-13 au fost mutate lângă Timişoara şi au intrat în dotarea Regimentului 93 Aviaţie Vânătoare.

Ulterior, la Centrul Aviatic de la Krasnodar (în Siberia) a avut loc timp de două luni pregătirea primilor piloţi români care urmau să facă trecerea pe avionul MiG-21 F-13: locotenenţii-colonei Alexandru Marcu şi Dumitru Puiu, precum şi maiorii Gheorghe Zagara, Livius Săbău şi Aurel Gheorghe. La 6 iunie 1962, Alexandru Marcu a decolat primul cu aparatul respectiv şi a fost urmat la scurt timp de ceilalţi piloţi, după care s-au întors împreună în România cu titlurile de instructori pentru MiG-21 F-13. Apoi, în luna noiembrie 1962, piloţii români au început la Deveselu zborurile cu aparatele aduse la 12 februarie 1962 de omologii sovietici, iar la 15 august 1963 a ajuns pe aeroportul de la Mihail Kogălniceanu (jud. Constanţa), tot pe calea aerului, al doilea lot de 12 MiG-uri 21 F-13 – pentru înzestrarea Escadrilei 2 din Regimentul 57 Aviaţie Vânătoare.

Deşi armata română a primit în cursul anilor ’50 şi la începutul deceniului următor mai multe modele şi variante de avioane MiG, o parte dintre aparatele respective erau uzate fizic în momentul importării lor, iar altele nu au corespuns dorinţei autorităţilor militare române. De exemplu, la reuniunea Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 26-27 februarie 1963, Leontin Sălăjan a declarat că „n-am fost de acord să cumpărăm MiG-uri fără interceptor. MiG-urile pe care vrem noi să le cumpărăm [sovieticii] au spus că nu sunt gata (subl.n.)”. Potrivit recomandării din iulie 1960 a reprezentanţilor Comandamentului Forţelor Armate Unite şi a planului întocmit la Comitetul de Stat al Planificării în vara anului 1961, România trebuia să importe 44 de avioane de vânătoare MiG-21 F-13 (24 în 1963 şi restul în 1965), 60 de interceptoare MiG-21 PF (36 în 1964 şi 24 în 1965), 11 aparate de cercetare IAK-27 R sau IAK-28 R (în 1963), două elicoptere Mi-4 pentru căutarea de submarine (în anul 1963) şi 12 avioane de vânătoare-bombardament Suhoi-7 B (în 1964). Precizăm că MiG-21 F-13 era un avion de vânătoare echipat cu sistemul de rachete aer-aer de tipul K-13 şi zbura pe timp de zi indiferent de condiţiile meteorologice existente, iar noaptea doar în condiţii meteo normale.

Deoarece producţia de serie a MiG-ului 21 PF a început la uzina „GAZ 30” din Moscova de-abia în anul 1961, livrarea în România a celor 60 MiG-uri de interceptare a fost planificată iniţial pentru perioada 1964-1965, apoi a fost contramandată parţial de sovietici în anul 1962. Acesta ar putea fi unul dintre motivele pentru care generalul Leontin Sălăjan a menţionat despre situaţia respectivă la reuniunea Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 26-27 februarie 1963.

Un an mai târziu, la şedinţa plenară a activului de partid din armată (Bucureşti, 6 mai 1964), ministrul Leontin Sălăjan a reluat discuţia despre acel subiect controversat, după ce a relatat în prealabil despre modul cum s-a achiziţionat tehnica de luptă pentru regimentele româneşti de rachete, astfel: „Fiind la Moscova pentru alte treburi, apare un proiect de protocol, voi să cumpăraţi 4 regimente de rachete, ce rachete [?], noi nici nu ştiam, nu cunoşteam, nici caracteristici, nici nimic. Şi sigur, am telefonat acasă, «tovarăşi, uite, se propun nişte lucruri în care eu nu mă pot descurca singur», n-am nici o aprobare de la conducere, bineînţeles am spus, că nu sunt de acord, eu nu semnez nici un protocol, am să raportez acasă şi pe urmă mai venim, că nu piere lumea, nu ne-aţi dat atâta timp, mai stăm acuma un pic. Şi sigur, după ce am avut aprobarea, am aprovizionat, însă aşa cum spuneam şi în alte materiale, deodată te trezeşti, cum ne-am trezit acum zilele acestea, uite tu poate să ştii că-i facem un cadou, până acum ne da cu ţârâita MiG-ul ăsta 21 B (corect: MiG-21 PF – nota P. Opriş), acuma ne dă deodată «luaţi 60», numai că la urechile noastre a ajuns şi o veste că a apărut un alt avion. Numai că noi suntem ai dracului, uite, nu vrem, zice că suntem şi noi fracţionişti, da-i banul poporului nostru, da[r] cum, pot să-mi permit eu treaba aceasta, ar fi lipsit de seriozitate şi de cinste dacă mi-aş permite să cheltuiesc banii poporului pe lucruri [pe] care ştiu, sunt convins că deja e învechit şi mai bine mai stau un an, să iau şi eu ce apare mai modern. […]

Anul trecut am fost în fabrica de avioane. Mi-a spus directorul fabricii că nu se mai fabrică (probabil MiG-ul 21 PF – nota P. Opriş), că asta este ultima serie, că trecem la alt tip, mai superior (sic!). Am întrebat oficial, [generalul Vasile] Ionel i-a întrebat oficial [:] «tovarăşi, noi am auzit că aveţi un alt tip». «Nu ştim, n-avem nimic» [au răspuns sovieticii]. Sau când uitase [mareşalul Andrei] Greciko ce i-a spus la chinezi (sic!), îmi povestea când eram în Polonia, povestea cum chinezii au cerut MiG-ul 21 şi zice: «îmi dă cot şi le-am zis că nu am». Dar zic [:] «bine, bine, le-ai zis chinezilor, dar de ce mi-ai spus şi mie acelaşi lucru?». Acum vreo 2 ani nu apăruseră problemele acestea [dintre URSS şi China]. Ei într-adevăr şi mie mi-au spus: «N-avem, Sălăjan, n-avem» (subl.n.)”.

În final, armata română a primit doar 38 de aparate MiG-21 PF, în două tranşe: 14 avioane la 20 ianuarie 1965 şi 24 de aparate la 18 iulie 1965 (18 MiG-21 PF au ajuns la Escadrila 1 Av.V. de la Deveselu, la 18 iulie 1965). Problema menţionată de ministrul român al Forţelor Armate a fost rezolvată de autorităţile de la Moscova tot în anul 1965, când au fost livrate primele MiG-uri 21 PFM. Acestea au intrat în serviciul operativ în următorul an – prima escadrilă, alcătuită din 12 aparate, fiind gata pentru executarea misiunilor la 1 ianuarie 1966. În aceeaşi perioadă, un grup format din 27 piloţi şi comandat de colonelul Mihai Ferezan (comandant al Regimentului 57 Av.V. de la baza Mihail Kogălniceanu, 1962-1966) a executat trageri cu rachetele aer-aer, montate pe avioane MiG-21 F-13, în poligonul Centrului de instrucţie de la Astrahan (U.R.S.S., mai 1965).

Alte aspecte privind problemele existente în domeniul colaborării militare dintre România şi U.R.S.S. au fost menţionate în şedinţa plenară a activului de partid din armată (Bucureşti, 6 mai 1964). Generalii-maiori Vasile Alexe şi Ion Stoian au afirmat atunci faptul că patru avioane MiG-21 nu erau utilizate în România de cinci luni din cauza defectării unor pompe de presiune, iar livrarea lor de către sovietici întârzia foarte mult. Comandantul Apărării Antiaeriene a Teritoriului a susţinut de asemenea că aproape 100 de motoare RD-9 B, utilizate de avioanele de vânătoare MiG-19, nu au fost reparate deoarece uzina din Bacău nu a primit din Uniunea Sovietică o carte în care era descris modul de reparare (aşa-numita „Cartea 8-a”, descoperită întâmplător la Budapesta de generalul Ion Ioniţă).

La rândul său, generalul-maior Ion Stoian a declarat că piloţii nu zburau cu MiG-ul 21 în România din cauza faptului că sovieticii nu au livrat toate căştile speciale de zbor pentru acel aparat, iar documentaţia necesară exploatării şi întreţinerii unor staţii de radiolocaţie şi a unui atelier de verificare a rachetelor de bord a fost primită în primul caz doar parţial, iar în cel de-al doilea caz, cu întârziere.

În altă ordine de idei, pentru a evita înzestrarea în continuare cu avioane slab echipate pentru luptă şi „la mâna a doua”, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au hotărât la 9 noiembrie 1967 astfel: „În legătură cu discuţiile ce au loc pentru încheierea protocolului comercial cu URSS pe anul 1968, partea română să depună în scris cererile şi propunerile sale pentru lărgirea schimbului de mărfuri. În cazul când partea sovietică va proceda la reducerea volumului de mărfuri ce urmează să le importe din R.S. România în anul 1968, să se reducă în mod corespunzător şi volumul mărfurilor pe care R.S. România le va importa din URSS, reducerea făcându-se mai ales pe seama importului de tehnică militară.

De asemenea[,] să se examineze foarte serios problema importului de avioane MiG-21, pentru a nu se accepta decât avioane noi (subl.n.)”.

După o lună de zile, Nicolae Ceauşescu a efectuat o vizită la Moscova (14-15 decembrie 1967) şi a discutat cu autorităţile sovietice, printre altele, despre intenţia României de a obţine din U.R.S.S. licenţa de fabricaţie a avionului MiG-21.

Deoarece autorităţile române doreau să se intensifice colaborarea cu U.R.S.S. în domeniul industriei de apărare, în scopul dotării armatei române cu mijloace de luptă moderne, o delegaţie condusă de generalul-locotenent Vasile Ionel a ajuns la Moscova şi a discutat cu membrii unei delegaţii sovietice, în fruntea căreia s-a aflat generalul G.S. Sidorovici, vicepreşedintele Comitetului de Stat pentru Relaţii Economice Externe de pe lângă Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. (29 februarie – 5 martie 1968). Partea română a prezentat o listă cu categoriile de tehnică de luptă pe care autorităţile de la Bucureşti doreau să le realizeze în România, sub licenţă sovietică – în mod deosebit, avioane MiG-21, motoare pentru MiG-21, vedete şi distrugătoare purtătoare de rachete, vedete torpiloare, tunuri antiaeriene, tunuri fără recul 2A-28 „GROM” cal. 73 mm, mitraliere PKS şi PKT cal. 7,62 mm, pulberi reactive, rachete antitanc dirijate „Maliutka”, lovituri antitanc PG-15 V (pentru tunul 2A-28 „GROM”), autostaţii radio cu bandă laterală unică, aparate de ochire pe timp de noapte de tip pasiv (pentru armamentul de infanterie şi a celui de pe TAB-uri), röentgenometre de bord, staţii radio R-123 şi aparate de observare pe timp de noapte de tip pasiv (pentru echiparea TAB-urilor), transportoare amfibii blindate BTR-60 PB. Precizăm faptul că România deţinea încă din anul 1962 documentaţia sovietică de fabricaţie a transportorului BTR-60 P, însă autorităţile de la Bucureşti doreau varianta sa modernizată şi să completeze documentaţia pentru fabricarea şi verificarea blindajului, a reductoarelor de la roţi, a diferenţialelor şi a sistemului de propulsie pe apă.

Totodată, delegaţia română a solicitat la Moscova, în luna martie 1968, „necesarul în documentaţia de fabricaţie şi tehnologică, acordarea asistenţei tehnice, posibilităţile de cooperare şi condiţiile de plată”.

Generalul G.S. Sidorovici a luat act de solicitările româneşti, însă a refuzat încheierea unui protocol de lucru, aşa cum a insistat adjunctul ministrului român al Forţelor Armate. Generalul sovietic a declarat că delegaţia sa „nu are o împuternicire, sarcina ei fiind limitată, doar de a se lămuri asupra cererii părţii române”. Totodată, şeful delegaţiei sovietice a sugerat ca „guvernul român să se adreseze printr-o scrisoare guvernului sovietic” în scopul rezolvării tuturor problemelor menţionate de membri delegaţiei conduse de generalul-locotenent Vasile Ionel.

Problemele care au apărut în Organizaţia Tratatului de la Varşovia în cursul anului 1968 („Primăvara de la Praga”, atitudinea critică adoptată de autorităţile române faţă de politica de intervenţie promovată de Leonid Ilici Brejnev în Cehoslovacia ş.a.) au determinat, printre altele, o amânare sine die a răspunsului guvernului sovietic la lista cu solicitări, prezentată la Moscova de generalul Vasile Ionel, la sfârşitul lunii februarie 1968. Mai mult decât atât, în cursul unei vizite efectuate la Moscova (6-11 februarie 1969), adjunctul ministrului Forţelor Armate a aflat de la un reprezentant sovietic faptul că U.R.S.S. urma să livreze României, în cursul anului 1969, doar 12 avioane de vânătoare MiG-21 şi două aparate de şcoală MiG-21 U – armata română solicitase 50, respectiv 9 avioane de acel tip. Totodată, 41 de instalaţii „Grad” (de lansare a proiectilelor reactive nedirijate) şi 66 de transportoare blindate de cercetare nu se aflau pe lista cu produsele militare sovietice care urmau să ajungă în acel an în România – deşi acestea fuseseră solicitate din timp de autorităţile române.

După cum afirma generalul Vasile Ionel (după întoarcerea sa din U.R.S.S.), generalul-colonel G.S. Sidorovici „a motivat lipsa de oferte prin sarcinile sporite pe care le are U.R.S.S. de a asigura tehnică militară R.D. Vietnam şi Republicii Arabe Unite”. Explicaţia era plauzibilă, dar se poate formula o întrebare: autorităţile sovietice au modificat în mod premeditat cantităţile de tehnică de luptă pe care urmau să le livreze României în cursul anului 1969, cu scopul de a demonstra lui Nicolae Ceauşescu faptul că statul român era dependent de U.R.S.S. şi că nu era bine să-i critice pe sovietici şi aliaţii lor pentru intervenţia militară din Cehoslovacia, din august 1968?

La începutul lunii martie 1969, o altă delegaţie românească – de această dată guvernamentală – s-a aflat la Moscova pentru încheierea unui protocol cu privire la livrările sovietice de tehnică de luptă către România, în anul 1969. Documentul respectiv a fost semnat la 7 martie 1969 şi, în cadrul acestuia, s-a prevăzut, printre altele, livrarea a încă şase avioane MiG-21, peste numărul anunţat de către generalul-colonel G.S. Sidorovici la începutul lunii februarie 1969. Pe de altă parte, sovieticii au oferit doar patru instalaţii „Grad” („Grindina”), iar partea română le-a refuzat deoarece erau prea puţine pentru constituirea unui subunităţi de luptă (necesarul minim era de şase instalaţii).

Valoarea totală a contractelor încheiate la 7 martie 1969, dintre U.R.S.S. şi România, a fost de 424,9 milioane de lei valută (63,7 milioane ruble), cu 167 de milioane de lei valută (25 milioane ruble) mai puţin decât solicitările autorităţilor de la Bucureşti (– 39,2%). O treime din suma respectivă urma să fie achitată în anul respectiv, iar restul se achita în 10 rate anuale egale (dobândă fiind de 2% pe an).

Chestiunea numărului de avioane MiG-21 care se livrau armatei române în anul 1969 a fost abordată din nou în convorbirea dintre Leonid Brejnev şi Nicolae Ceauşescu (Moscova, 16 mai 1969). Cu acel prilej, atât liderul suprem al P.C.R., cât şi Ion Gheorghe Maurer au insistat ca România să primească licenţa de fabricaţie a MiG-21 pentru a produce 50 de avioane de acel tip, anual, în paralel cu avioane pentru transportul intern (An-24) şi elicoptere (Mi-8) proiectate şi realizate în U.R.S.S. Prim-ministrul Alexei Kosâghin s-a opus în mod categoric începerii acelui proiect, folosind următoarele argumente economice: „Ştiţi cât costă un MiG-21? 500.000 de ruble! Dacă faceţi 50 de bucăţi, aceasta înseamnă o producţie anuală de 2,5 milioane ruble. Dar la o producţie atât de mică, pe dv. o să vă coste 35 de milioane. Pe urmă, cum puteţi combina producţia de avioane cu cea de elicoptere? Nu sunt numai două uzine, ci mult mai multe care trebuie să coopereze”.

Chestiunea era însă mult mai amplă şi a fost expusă de către Ion Gheorghe Maurer extrem de pragmatic. De fapt, autorităţile române erau interesate să primească tehnică militară din U.R.S.S. pe bază de credit, aşa cum se întâmpla din anul 1959 (o treime din valoarea importului fiind achitată în momentul livrării tehnicii militare, iar două treimi se plătea pe parcursul a zece ani). În plus, Nicolae Ceauşescu şi Ion Gheorghe Maurer doreau ca Uniunea Sovietică să primească utilaje industriale româneşti pentru a se achita într-o proporţie cât mai mare echipamentele militare sovietice importate de către autorităţile de la Bucureşti. Leonid Brejnev a întrebat dacă România exportă grâu, iar Nicolae Ceauşescu a răspuns că se fac asemenea exporturi, însă cantitatea era relativ mică (700.000 de tone de grâu şi porumb). La rândul său, Ion Gheorghe Maurer a insistat pentru creşterea cantităţilor de minereu de fier, cocs şi laminate sovietice care se exportau în România, iar Alexei Kosâghin a fost de acord cu ideea propusă tot atunci de prim-ministrul României, de asigurare a asistenţei tehnice şi pregătirii cadrelor româneşti de partea sovietică, în momentul în care România importa instalaţii şi utilaje industriale noi din U.R.S.S.

După semnarea de către Ion Gheorghe Maurer şi Alexei Kosâghin a unui protocol de colaborare economică (Moscova, 29 mai 1970), autorităţile române s-au pregătit pentru noi tratative cu U.R.S.S., în scopul fabricării unor produse speciale după licenţe sovietice.

Ulterior, autorităţile de la Moscova au acordat României dreptul de a repara la Bacău avioane MiG-21 deţinute de toate statele membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Acesta este unul dintre motivele pentru care, la 16 februarie 1989, Eugen Rădulescu şi generalul Vasile Milea au trimis lui Nicolae Ceauşescu un raport comun, prin care au solicitat aprobarea primirii în România a două delegaţii de specialişti militari chinezi. Aceştia urmau să sosească în luna februarie 1989 pentru a li se acorda „consultaţii tehnice privind «Reparaţia motorului de pe avionul MiG-21 MF» şi, respectiv, «Fabricaţia motorului de 800 CP de pe tancul românesc»”. Ambele vizite erau coordonate de Direcţia de Comerţ Exterior a Ministerului Apărării Naţionale.

Nicolae Ceauşescu a fost de acord cu desfăşurarea celor două vizite deoarece erau prevăzute „în protocoalele privind schimburile reciproce de delegaţii de documentare în domeniul special, încheiate în cadrul Comisiei guvernamentale româno-chineză de colaborare economică şi tehnică, aprobate prin Hotărârile Consiliului de Miniştri nr. 17/1987 şi nr. 179/1987”. Astfel, oaspeţii chinezi au putut vizita în luna februarie 1989 secţia de reparaţii a motoarelor R-13-300 (Produsul 95) din cadrul Întreprinderii de Avioane Bacău, precum şi secţiile de fabricaţie şi montaj a motoarelor de tanc din cadrul Întreprinderii „23 August” – Bucureşti.

Un amănunt mai puţin cunoscut de publicul larg este colaborarea dintre România şi Ungaria în domeniul reparării avioanelor MiG-21, deşi, în anii ’80, acestea erau uzate moral şi fizic. La activităţile respective au participat Întreprinderea de Avioane Bacău şi Întreprinderea Pestvidéki Gépgyár. În paralel, la cea de-a 18-a sesiune a Comisiei mixte româno-ungare de colaborare economică şi tehnico-ştiinţifică şi cooperare în domeniul producţiei şi reparaţiei de tehnică militară (Bucureşti, 29-31 martie 1989) a fost aprobat „planul de colaborare nemijlocită între Întreprinderea de reparaţii tehnică de radiolocaţie – Bucureşti şi Întreprinderea nr. 2 FMV – Töröksentmiklos, în domeniul reparaţiei tehnicii de radiolocaţie pe anul 1989”.

În scopul evitării unei crize de securitate naţională după dizolvarea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia şi a Uniunii Sovietice, specialiştii militari români au analizat în 1992 posibilitatea modernizării la „S.C. Aerostar S.A.” din Bacău a MiG-urilor 21 aflate în înzestrarea armatei române. Politicienii de la Bucureşti au acceptat prevederile contractului autorizat la 15 noiembrie 1993 de către conducerea Ministerului Apărării Naţionale, în sensul cooperării cu firma israeliană „Elbit System Ltd.” pentru a transforma 34 MiG-21 M, 30 MiG-21 MF şi şapte MiG-21 MF-75 într-o variantă compatibilă cu sistemele NATO de navigaţie tactică şi utilizare a armamentului de bord: MiG-21 „Lancer A” (destinat efectuării de misiuni aer-sol). Totodată, a fost aprobată modernizarea a 14 MiG-21 în versiunea „Lancer B” (de antrenament) şi a 26 de MiG-21 în varianta „Lancer C” (pentru efectuarea de misiuni de tipul aer-aer).