Într-un regat numit România, unde schimbarea vine doar când se termină mandatul (sau bugetul), un personaj fascinant sfida trecerea timpului: Marele Stăpân al Vacanțelor, Klaus Iohannis.

De opt ani, el domnea peste țară cu o eleganță glacială, păstrând o distanță respectabilă față de orice problemă reală. Când pandemia a lovit? „Să fim calmi.” Când inflația a explodat? „Să fim responsabili.” Când poporul i-a cerut să-și dea demisia? „Să fim serioși!”

Românii sperau că, după atâtea sesiuni intense de schi și golf, Iohannis va prinde un moment de inspirație și va spune: „Gata, plec!” Dar nu, Klaus nu pleacă. Klaus rezistă.

De ce și-ar da demisia, când mai sunt avioane de încercat, destinații exotice de vizitat și tăceri de livrat cu maximă autoritate? Demisia e pentru amatori, iar Klaus e profesionistul suprem al așteptatului să treacă timpul.

Între timp, guvernul e un balamuc, economia dă rateuri, iar pensiile speciale dansează în jurul reformelor inexistente. Iohannis privește totul cu un calm olimpian. „Avem un plan. Un plan pe care îl vom analiza, după care vom discuta, apoi îl vom aproba. Dar nu azi.”

Când cineva îndrăznește să întrebe „Domnule președinte, de ce nu vă dați demisia?”, răspunsul vine sec: „Pentru ce? Merge și-așa.”

Și astfel, România merge mai departe, cu sau fără președinte activ. Iar Klaus? Klaus rămâne, pentru că nimic nu-l poate clinti. Nici votul, nici scandalurile, nici chiar plictiseala națională.

Iohannis nu pleacă. El expiră, nu demisionează.