— G. Călinescu avea pasiuni deosebite. Iubea, de pildă, arhitectura, pasiune ce transpare şi în romanele sale, “Bietul loanide” şi „Scrinul negru”, în care eroul principal, arhitectul loanide, este un alter-ego al scriitorului. Vă întrebăm: casa şi grădina care o înconjoară au fost construite şi amenajate după proiectele scriitorului?

— A glumit într-o zi şi mi-a sugerat, printr-un desen, o casă fantezistă, suspendată într-un copac la care nu se putea ajunge decât cu o metodă specială de scripeţi. Planul casei noastre reale l-a gândit însă foarte serios. Orice detaliu îi aparţine. A făcut proiectul şi pentru scara interioară, asistându-l pe tâmplar îndeaproape. Tâmplarul trăieşte şi evocă pios aceste momente cu totul ieşite din comun pentru el.

Bazinul este tot o creaţie a soţului meu. De jur împrejur erau jeturi de apă, ascunse prin tufele de trandafiri. Deasupra bazinului se întindea o creangă a dudului din curte. Pe ea erau agăţate colivii cu canari şi papagali pitici. Când dădeam drumul la apă, care ţâşnea la început în sus, ca să se reverse apoi în ploaie măruntă, multiplu colorată de razele soarelui, păsările din colivie începeau să se întreacă în triluri. În timp ce turna betonul pentru bazin, care nu este deloc mare, ci proporţional cu spaţiul în care este amplasat, G. Calinescu scria şi paginile din “Scrinul negru”, unde un număr de o sută de jeturi erau proiectate pentru efectul pe care-l urmărea Ioanide, ca să-şi surprindă invitaţii.

Tot ca să-şi creeze un spaţiu al său, soţul meu a făcut tavanul din odaia de dormit din bârne lăcuite, de culoare brun închis. Privindu-l când sta întins pe divan, avea imaginea unei corăbii răsturnate. Cele două odăiţe de lângă gardul din stradă, pe jumătate intrate în pământ, pe care cineva le-a numit, într-o revistă literară, bunkere, au fost construite în scopul cel mai paşnic cu putinţă. Acolo se retrăgea să exerseze la vioară, fiindcă îi plăcea rezonanţa deosebită a pereţilor. Tot de acolo privea de jos în sus grădina năpădită de vegetaţie primăvara, ca să aibă perspectiva unui fund de mare.

— Altă pasiune era aceea pentru regie şi scenografie, îi plăcea să-şi pună piesele în scenă. Folosea pentru aceasta mai ales colaboratorii Institutului de istorie literară şi folclor. Cum se desfăşura o repetiţie în care regizor era G. Calinescu şi unde se prezentau piesele?

— Într-adevăr, pe scena improvizată de la noi de acasă, ei se transpunau în alte epoci, în vremea lui Napoleon și a tânărului Werther de exemplu, se cufundau în folclor sau intrau în plină actualitate, parodiind formula teatrului absurd. Pentru o clipă trăiau convinși rolul lor de eroi. Este incredibil pentru mulţi, şi totuşi atât de convingător adevărat, faptul că aceşti oameni, obişnuiţi ai cărţii, mulţi dintre ei savanţi recunoscuţi, puteau să trăiască atât de intens rolul încât să fie atât de expresivi şi convingători. Şi apoi, ce actori puteau să interpreteze mai cu haz, dar şi mai convingător, rolurile sfetnicilor Vrabie şi Chiţimie decât aceşti cărturari, ce zmeu din folclor putea să tune mai tare decât bietul Valeriu Ciobanu, care s-a stins foarte curând după soţul meu.

Îmi pomeniţi despre Călinescu regizor şi scenograf. Soţului meu îi plăcea să se joace, dar, ca în tot ce făcea, punea şi în joc gravitate. Pentru piesa Ludovic al XIX-lea a desenat costumele, decorurile, păstrez caietele în care îşi nota fiecare pas, fiecare gest al personajelor. De data aceasta jocul căpătase un fond de dramatism copleşitor.

Soţul meu a fost cel dintâi care şi-a dat seama de viclenia bolii şi a încercat să-i răspundă în felul care-i era propriu, adică să-şi depăşească adversarul cu mintea. Tot ce a fost întreprins pentru Ludovic al XIX-lea a fost, de fapt, o sfidare şi o provocare a duşmanului necunoscut, cuibărit în el. Când a încheiat ultimul act, fără a-şi îngădui răgaz, a interpretat el de astă dată, tot la noi în bibliotecă, recitând tulburat, dar decis, toate rolurile, în faţa cercetătorilor, timp de trei ore. A fost o demonstraţie de voinţă greu de uitat.

— Se știu lucruri foarte vagi în legătură cu pasiunea pentru muzică a lui G. Calinescu. Cât de bun violonist era din moment ce interpreta o bucată dificilă cum este Sonata lunii?

— La vioară cânta, fără să fie un interpret desâvârșit. Nu executa nimic fără să aibă note în față. Cânta rar, uneori exersa, se oprea asupra unui sunet şi îl repeta, până găsea în el ce avea nevoie. Când era încordat, când îl frământa ceva, se retrăgea în odaie, ştiam atunci că vrea să rămână singur, şi cânta, cânta din ce în ce mai apăsat, cu ochii închişi, extinzându-şi în felul acesta singurătatea, lăsând undeva departe până şi lucrurile din jurul său, ca să râmână numai cu gândurile sale. Atunci nu urca nimeni la el şi trecea un timp până să vină să ne vorbească, mie şi cui se mai întâmpla să mai fie prin casă. Despre momentele acelea nu spunea nimic şi nici eu nu aduceam vorba.

— G. Călinescu iubea şi sportul. În mod neaşteptat, boxul. De ce un spirit atât de rafinat, de subtil, iubea un sport atât de violent?

— Poate vă referiţi la un capitol din „Cartea nunţii”… Pe atunci frecventarea ringului de box era un alt act de frondă faţă de „Casa cu molii” a tânărului Jim, care voia să participe în toate direcţiile la viaţa anilor 1930. Dacă i-a plăcut totuşi ceva în sport a fost calitatea acestuia de a înfrumuseţa trupul omenesc prin mişcări organizate. De aceea, vara, la mare, practica înotul. Nu înotul de performanţă, ci mişcările care semănau cu baletul. Mai avea însă şi plăcerea de a se descoperi capabil să taie drum prin valuri, impunându-şi voinţa mai tare decât forţele naturii concentrate în apă.

— Cum se desfăşura o oră de curs a profesorului G. Călinescu la Facultatea de limba şi literatura română?

— Cum îşi ţinea cursurile am aflat de la alţii. Eu ştiu cum şi le pregătea. Oricât de familiarizat ar fi fost cu opera unui scriitor, când trebuia să vorbească despre ea, la curs, la conferinţe, citea din nou totul. Ceea ce spunea era rezultatul unei lecturi recente, care se suprapunea pe o experienţă îndelungată. Nu ştiu să fi folosit însemnările vechi, pentru că spunea că, de câte ori citeşti o operă, ţi se descoperă altfel, la înţelegerea ei factorul timp având un rol important Altfel, îmi spunea el, înţelegi ceva la tinereţe, altceva vezi mai târziu într-un fapt care, odinioară, nu ţi-a spus mare lucru.

De aceea, chiar pentru Eminescu a citit atent totul, chiar dacă scrisese viaţa şi cele cinci volume despre operă. Nu uitaţi că despre Eminescu a vorbit la Facultate, în ultimii ani, când era foarte bolnav. De asemenea, în 1964, în sala mică a Palatului, la comemorarea poetului. Şi totuşi a avut putere să gândească din nou şi să dea interpretarea vârstei sale spirituale de atunci, după ce a consultat o seamă de cărţi, aduse pe rând de la Academie, de la Bibliotecă.

Îmi aduc bine aminte că pentru o şedinţă de lucru de la Institut, când a ţinut să-i obişnuiască pe tineri cu comentarea unui text, a pregătit desfăşurarea expunerii de acasă, după ce a citit şi a răscitit versuri: era vorba de o poezie de Baudelaire, printre altele. La fel se pregătea şi pentru deplasările ştiinţifice prin ţară, parcurgând manuale de artă, fixând itinerarii după scriitorii locului şi după monumentele arhitectonice. Ştiu că sălile erau arhipline.

Veneau studenţi şi de la alte facultăţi şi lume care părăsise de mult băncile facultăţii. Pe studenţi nu-i lăsa să ia notiţe. Le cerea să citească, pentru ca în sala de curs să poată gândi împreună asupra unui text deja cunoscut. Interpretarea îi aparţinea,după cum cerea studenţilor ca, la rândul lor întrebaţi fiind, să fie în stare să vină cu o interpretare personală. Nu putea suporta să i se repete cuvintele. Se povestesc multe întâmplări hazlii de la examene, când, timoraţi, studenţii reproduceau vorbele lui Calinescu, fără a le fi pătruns sensul, ceea ce ducea la interpretări fanteziste, catastrofale uneori, prin trădarea esenţei…

…Dar cred că aici trebuie să mă opresc, fiindcă fără să mă fi gândit dinainte, am rostit exact cuvântul care-l caracteriza pe soţul meu. El căuta esenţa şi o exprima.

*** Convorbire realizată de Marta Minciu, România literară, iunie 1975

Doamna Alice Vera Călinescu a încetat din viață în noiembrie 1994 la București.

Puteți citi și:

Un interviu inedit cu Alice-Vera Călinescu, văduva lui George Călinescu (partea I)