Pe 9 Mai se comite an de an o nedreptate strigătoare la cer. Vorbim despre ziua în care, în 1877, Mihail Kogălniceanu, cu un curaj ce pare astăzi de neconceput, a proclamat în fața Parlamentului independența României, rostind memorabilele cuvinte: „Suntem independenţi! Suntem naţiune de sine stătătoare!„. Un act fondator, un strigăt de libertate care a pecetluit nașterea statului român modern, dar care acum abia dacă mai șoptește în conștiința publică.

Astăzi, zgomotul confruntărilor electorale și Ziua Europei acaparează agenda publică și spațiul mediatic. Nu mai există loc pentru istoria românilor. Această neglijare nu este doar o impietate față de înaintași, ci și o vulnerabilitate pentru viitor. Un popor care își uită momentele de glorie și de sacrificiu este un popor fără repere, ușor de manipulat. Proclamarea Independenței nu este doar o filă de istorie; este un simbol al demnității și libertății poporului român.

Este timpul pentru o reevaluare. Este timpul ca să i acorde zilei de 9 mai locul pe care îl merită în istoria românilor. Nu ca pe o concurentă a Zilei Europei, ci ca pe o precursoare necesară a acesteia în destinul nostru național. Altfel, riscăm ca strigătul lui Kogălniceanu să se piardă definitiv, nu sub sabia otomană, ci sub nepăsarea noastră.