William Skakespeare a ajuns celebru in lumea intreaga datorita operelor despre care istoria oficiala sustine ca, „el le-a scris”. Dupa cum veti vedea in continuare, in spatele acestui nume s-a aflat cercul ezoteric al rosicrucienilor din societatea elisabetana, acesta fiind reprezentat de catre Francois Bacon (adevaratul autor) si John Dee. David Icke explica pe larg in cartea sa „Secretul Suprem”[1].

În cercul lui John Dee şi Francis Bacon se aflau toate figurile majore din societatea elisabetană, inclusiv Sir Walter Raleigh. Nu este exclus ca Francis Bacon să fi fost cel care a transmis o parte din cunoaşterea secretă „celor care aveau urechi de auzit”, prin cifrele şi imaginile simbolice care abundă în piesele de teatru atribuite lui William Shakespeare.

La fel ca autorii Vechiului şi Noului Testament, sau cei ai legendelor Regelui Arthur, şi el era un iniţiat de rang înalt, care cunoştea mijloacele de comunicare a secretelor prin intermediul codurilor şi semnificaţiilor ascunse.

Manly P. Hall susţine că Bacon indică faptul că el a fost adevăratul autor al anumitor opere prin diferite coduri. Numărul său ezoteric era 33, iar pe una din paginile primei părţi a piesei lui Shakespeare, Henric al IV-lea, numele de „Francis” apare de 33 de ori. La fel ca rozicrucienii şi majoritatea societăţilor secrete, şi Bacon folosea filigranul pentru a-şi transmite simbolurile. Printre acestea se numărau trandafirul şi crucea, precum şi nenumăraţi struguri – simbol al viţei de vie, deci al liniilor genealogice. Bacon a folosit de asemenea simbolismul Tarotului în codurile sale, inclusiv numerele 21, 56 şi 78, care marchează diviziunile în pachetul cărţilor de Tarot. Într-un folio shakesperian din anul 1623, numele creştin al lui Bacon apare de 21 de ori, la pagina 56. Expresia Rota Mundi apare frecvent în primele manifeste ale Frăţiei Roza-Crucii. Dacă rearanjăm literele din Rota obţinem Taro, numele antic al cărţilor de Tarot.

Shakespeare a rămas legendar sub numele de Bardul. Un bard era un iniţiat druidic al cunoaşterii secrete. Cealaltă explicaţie a cuvântului este, potrivit Dicţionarului Concis al Limbii Engleze:

„… felie de şuncă pusă pe o bucată de carne înainte de a o prăji”!

Cu siguranţă, nu aceasta este semnificaţia atribuită lui Shakespeare! Faimosul Globe Theater din Londra, în care se jucau piesele lui „Shakespeare”, a fost construit după principiile geometriei sacre, iar ultima sa piesă, Furtuna, include nenumărate simboluri rozicruciene. Nu este exclus ca piesele lui „Sshakespeare” să fi fost scrise de un alt iniţiat care trăia în societatea elisabetană: Edward De Vere, cel de-al 17-lea conte de Oxford, care se încadrează de asemenea perfect profilului, mulţi considerându-l pe el adevăratul autor, nu pe Bacon.
Ideea că cele mai faimoase piese de teatru din lume au fost scrise de un analfabet din Stratford-upon-Avon pe nume William Shakespeare este de-a dreptul ridicolă. La fel ca atâtea alte „adevăruri” unanim acceptate, ea nu rezistă la cea mai elementară cercetare. „Bardul” Shakespeare a crescut în Stratford, un orăşel fără o şcoală capabilă să transmită copiilor un nivel atât de înalt de cunoaştere. Părinţii săi au fost analfabeţi, şi el însuşi nu a manifestat un interes deosebit pentru studiu.

Şi totuşi, piesele au fost scrise de cineva cu o cunoaştere foarte profundă asupra lumii, care nu putea fi acumulată decât prin citirea foarte multor cărţi şi prin experienţa acumulată direct în călătorii personale prin lume. Shakespeare nu dispunea de o bibliotecă (şi, oricum, nu ar fi citit cărţile nici dacă ar fi avut-o), şi nu a părăsit niciodată ţara. În schimb, Bacon avea exact acest tip de bibliotecă şi a călătorit enorm, inclusiv în majoritatea locurilor descrise în aceste piese. De unde putea Shakespeare să dobândească cunoştinţele de franceză, italiană, spaniolă, daneză, latină şi greacă veche ce transpar din piesele sale? Răspunsul este simplu: de nicăieri, căci nu avea astfel de cunoştinţe. În schimb, Bacon şi De Vere cunoşteau perfect aceste limbi. Fiica lui Shakespeare, Judith, era analfabetă, neputând-şi scrie nici măcar numele la vârsta de 27 de ani.

Pare neverosimil ca un om care scria atât de elocvent să nu-şi fi învăţat fiica nici măcar să se semneze. Nu s-au păstrat decât şase mostre ale scrisului de mână al lui Shakespeare, din care trei sunt semnăturile de pe testamentul său. Expertiza lor grafologică arată un om nefamiliarizat cu scrisul şi o mână ghidată probabil de altcineva. Testamentul său face referire la patul său preferat şi la o bijuterie de argint, dar nu aminteşte nimic de drepturile de autor ale vreunor opere literare! Peste toate, nu există nici un portret autentic al lui Shakespeare. Diferenţele care există între portretele făcute de alţi artişti arată un singur lucru: că aceştia habar nu aveau cum arată el.

Şi totuşi, puterea condiţionării şi a acceptării liniei oficiale atrage milioane de oameni din toată lumea la Stratford, pentru a vizita casa celui care nu a scris piesele lui Shakespeare! Acesta este doar un exemplu mărunt al manierei în care basmul oficial numit „istorie” ne condiţionează comportamentul curent şi modul de percepţie. Oare ce alte fapte „istorice” mai există care nu sunt adevărate? Păi, cam toate! În spatele pieselor lui Shakespeare s-a ascuns aceeaşi mână invizibilă care a manipulat toate evenimentele istorice demne de a fi reţinute: societăţile secrete ale Frăţiei. Atitudinea acestui grup a fost sintetizată perfect chiar de Bacon/De Vere în cuvintele rostite de vrăjitoarele din piesa MacBeth:

„Adevărul este o minciună şi minciuna este adevăr”.

Iată ce scrie despre Bacon istoricul francmason Manly P. Hall:

„A fost un rozicrucian. Unii afirmă chiar că a fost cel mai important rozicrucian. Dacă nu a fost cumva chiar Ilustrul Părinte C.R.C. la care fac referire manifestele rozicruciene, a fost cel puţin un iniţiat de rang înalt al Ordinului… Acei entuziaşti care se străduiesc de ani de zile să demonstreze că Sir Francis Bacon a fost adevăratul „Bard din Avon” ar fi câştigat de mult timp dacă ar fi subliniat unicul aspect care contează: că Sir Francis Bacon, iniţiatul rozicrucian, a introdus în piesele shakespeariene învăţăturile secrete ale Frăţiei R.C. şi ritualurile Ordinului Francmason, al cărui adevărat fondator a şi fost”.

Intr-un articol publicat in luna martie 2011, pe blog-ul blog.citatepedia.ro un reputat regizor de teatru din Palm Springs, California, profesor de artă dramatică şi autor pe nume Ted Bacino scria in cartea sa „The Shakespeare Conspiracy” (nr.tr. „Conspiratia Shakespeare”) in care vorbeste despre presupusa paternitate marloviana a operei lui Shakespeare, aceasta fiind o combinatie bazată pe fapte reale, de roman istoric şi intrigă poliţistă.

Pe respectivul blog de mai sus, de unde citez, exista si un interviu pe care il preiau si il voi expune aici:

„Bogdan Prundeanu: De ce aţi ales ficţiunea? V-aţi dorit un impact mai mare asupra cititorilor sau sunt alte motive la baza acestei decizii?

Ted Bacino: Am sperat să clarific unui număr cât mai mare de cititori că adevăratul autor al operelor lui William Shakespeare este Christopher Marlowe. Îmi dau seama că o lucrare academică ar ajunge în foarte puţine mâini. Aşa că m-am întrebat de ce să nu o realizez sub forma unui roman uşor de citit despre Shakespeare şi Marlowe. Mult mai mulţi oameni ar citi mai degrabă o ficţiune decât o lucrare ştiinţifică.

Însă pentru a sublinia faptul că despre Marlowe este vorba, m-am gândit să includ şi referirile istorice, ca nu cumva să rezulte ceva în genul filmului “Shakespeare in Love”, unde totul e fictiv. Nu ar fi nimeni convins că Marlowe e adevăratul autor.

Bogdan Prundeanu: Ce parte a genezei romanului se bazează pe fapte şi documente reale? Aţi mai adăugat şi unele supoziţii?

Ted Bacino: Ultimul sfert al volumului este o anexă în care am corelat fiecare detaliu important al romanului cu realitatea istorică. Rând cu rând, paragraf cu paragraf.

Tot în anexă se indică cele două momente în care faptul istoric a fost modificat. În primul rând, cartea menţionează că Marlowe ar fi apărut în faţa consilierilor regali într-una din sălile puse la dispoziţia acestora. Dintr-un motiv oarecare, întâlnirea a avut însă loc în Sala Tribunalului de la Palatul Wesminster (The Star Chamber). Am crezut că aceasta ar putea deruta cititorii şi de aceea am preferat să plasez întâlnirea într-una din camerele consilierilor. Nu-i mare lucru. Cea de-a doua schimbare este însă majoră. În carte, Sir Thomas Walsingham şi vărul său, Sir Francis Walsingham, mor amândoi în acelaşi accident. Am făcut asta pentru a da romanului un final mai dinamic. De fapt, Sir Francis a murit cu mulţi ani înaintea lui Sir Thomas.

Bogdan Prundeanu: Ce autori v-au influenţat în cea mai mare măsură cercetările?

Ted Bacino: Cea mai mare influenţă este, de departe, “The Murder of the Man Who Was Shakespeare” (“Uciderea celui ce era Shakespeare”), scrisă de Calvin Hoffman. Ar mai fi de menţionat “A Dead Man in Deptford” (“Un mort în Deptford”), de Anthony Burgess, şi “The Reckoning” (“Judecata”), de Charles Nicholl.

Bogdan Prundeanu: De ce Christopher Marlowe? Ce credeţi despre ipotezele care susţin că Francis Bacon sau Edward de Vere au scris opera lui Shakespeare?

Ted Bacino: Au apărut, desigur, multe nume ale posibililor autori. Fiecare dintre aceştia e legat, cumva, de Shakespeare. De Vere cunoştea foarte bine Italia, de pildă. Francis Bacon avea acelaşi stil intelectual. Dar Marlowe este singurul care:
1) Are foarte, foarte multe puncte comune cu Shakespeare (nu doar unul, două)
2) Are peste o sută de versuri similare.

Se presupune însă că Marlowe a murit şi astfel faptul că ar fi cel mai probabil autor este neglijat. Oricum, dacă înţelegem cea de-a doua teorie a conspiraţiei (înscenarea propriei morţi), el apare înaintea oricărui alt scriitor propus până acum.

Bogdan Prundeanu: Personajul William Shakespeare din volumul scris de dumneavoastră pare aproape analfabet. Este ceea ce credeţi şi despre adevăratul Shakespeare?

Ted Bacino: Există cercetători care cred că Shakespeare era analfabet (eu nu ştiu dacă să cred sau nu). Ei susţin că nu a rămas nimic scris de mâna lui, spre deosebire de ceilalţi autori ai vremii. De asemenea, semnătura sa pe trei documente este incertă.

Personajul l-am făcut un pic caraghios, pentru a face povestea mai interesantă. Fapt este că nu avem aproape nicio informaţie despre viaţa lui Shakespeare. Poate că a fost inteligent şi interesant sau analfabet. Nu ştim. Am profitat de asta pentru a face cartea mai atractivă.

Bogdan Prundeanu: Au fost reacţii ale istoricilor din tabăra cealaltă?

Ted Bacino: O, Doamne, da. În principal majoritatea criticilor sunt de părere că Shakespeare şi-a scris opera, aşa cum am învăţat la şcoală. Însă multe nume reprezentative legate de Shakespeare (mulţi actori care joacă Shakespeare, directorul Old Globe Theatre din Londra etc.) nu împărtăşesc aceeaşi opinie. O listă mare a acestora apare pe www.theshakespeareconspiracy.com.

Bogdan Prundeanu: Care ar fi argumentele care îl indică pe Shakespeare ca autor al propriei opere cel mai dificil de combătut?

Ted Bacino: Majoritatea stratfordienilor (persoanele care susţin că adevăratul autor al operei lui Shakespeare este William Shakespeare din Stratford-upon-Avon, n.tr.) au argumente slabe. De exemplu: nu a avut nevoie de educaţie pentru că era un geniu, sau nu ar fi trebuit să călătorească pentru a scrie despre Italia, sau ar fi putut afla de la prieteni despre manierele de la curte etc. Toate îmi par confecţionate. Nu am crezut niciodată că actorul Shakespeare ar fi scris lucrările respective.

Bogdan Prundeanu: Şi, în final, cum se vinde cartea? A avut impactul scontat?

Ted Bacino: Volumul pare să se vândă bine, dar este publicat doar de câteva luni. Cum editura are informaţii doar din primul sfert al perioadei de când a apărut, este dificilă o apreciere corectă. Dar lucrurile se prezintă bine. Prima ofertă pentru un film după carte a apărut la două săptămâni de la publicare. Am fost de acord cu ea. Peste o lună a mai apărut una. Directorul unui teatru studenţesc lucrează la o adaptare pentru scenă. Am avut, deci, parte de ceva agitaţie până acum.”

Tot de pe acest blog blog.citatepedia.ro preiau alt articol interesant:

„Două întrebări i-au obsedat pe mulţi istorici literari de-a lungul secolelor:

• Cum se face că binecunoscutul spion şi, la vremea respectivă, cel mai popular dramaturg englez, Christopher Marlowe, a fost ucis în împrejurări ciudate şi înmormântat în secret, fără să i se fi scris numele pe piatra funerară, cu doar câteva zile înainte de a fi judecat pentru trădare şi, probabil, condamnat la moarte?
• Cum se face că William Shakespeare a devenit peste noapte cel mai mare dramaturg britanic, în locul lui Marlowe, de vreme ce Shakespeare nu scrisese nimic până atunci, fiind cel mult un actor necunoscut? Istoricii consemnează că acesta era mai cunoscut în epocă “pentru că avea grijă de caii aristocraţilor cât timp aceştia erau la spectacol.”

“The Shakespeare Conspiracy” (“Conspiraţia Shakespeare”) este un roman istoric care alternează planurile acestor două mistere şi apoi aranjează fragmentele astfel încât să înfăţişeze singura soluţie posibilă. Volumul, o trecere rapidă în revistă a perioadei elisabetane din secolul XVI, este un roman poliţist alert, plin de umor, intrigi interesante, crime şi iubiri interzise. Chiar dacă fiecare detaliu al cărţii se bazează pe fapte şi documente reale, ea insuflă viaţă personajelor prinse în mijlocul conspiraţiei.

Romanul îl arată pe adevăratul Shakespeare, amantele, scandalurile lui erotice şi, concomitent, descoperă lumea lui Marlowe, învârtindu-se prin societatea homosexualilor, aidoma multor regi din Anglia acelor vremuri.

Cartea va sta la baza unui film produs de Motion Picture Hall of Fame Corporation, data lansării acestuia nefiind însă cunoscută.

Autorul, Ted Bacino, a fost profesor şi jurnalist, iar în prezent viaţa lui se împarte între Italia, Franţa şi Palm Springs, California. A absolvit Northern Illinois University şi Harvard Kennedy School. Ted Bacino este regizor de teatru muzical de aproape cincizeci de ani şi realizările sale în domeniu au fost răsplătite în 2005 cu o stea pe Palm Springs Walk of Fame. Declară, într-un interviu cu Gloria Greer, că problema autenticităţii operelor lui Shakespeare îl preocupă de pe vremea facultăţii, în urmă cu cinci decenii. Parte din cercetările sale se concretizează în cele două anexe ale romanului, care corelează întâmplările din carte cu realităţile istorice – în această primă ficţiune a sa, Ted Bacino nu se desparte întru totul de scrierea academică.

Pentru mai multe informaţii puteţi accesa www.shakespeareconspiracy.com.”

Citez un alt articol de pe blog-ul blog.citatepedia.ro

„Peste trei sute de intelectuali, printre care reputaţii actori shakespearieni Sir Derek Jacobi şi Mark Rylance, au semnat un document prin care îşi exprimă public îndoielile că William Shakespeare ar fi autorul operelor care îi sunt atribuite. Contestatarii cer investigaţii suplimentare pentru a se afla adevărul şi speră ca specialiştii din mediul academic să cerceteze cu mai multă străduinţă problema paternităţii pieselor care îi sunt atribuite lui William Shakespeare.

Documentul, intitulat “Declaration of Reasonable Doubt”, conţine şi o listă cu douăzeci de personalităţi care, de-a lungul timpului, au pus sub semnul întrebării aceeaşi chestiune. Pe această listă apar Mark Twain, Orson Welles, Sir John Gielgud şi Charlie Chaplin.

O copie a documentul i-a fost înmânată şefului catedrei de engleză de la Universitatea Brunel din Londra, dr. William Leahy, foarte preocupat de paternitatea operelor atribuite lui William Shakespeare. Acesta a dus o luptă acerbă pentru a impune acest subiect între cele de maxim interes în mediile academice şi susţine că întrebările privind apartenenţa pieselor sunt justificate. “E o întrebare legitimă, plină de mister, iar o abordare academică ne poate aduce mai aproape de miezul lucrurilor. Nu înseamnă că vom oferi un răspuns, nu aceasta este miza. Miza e, cu siguranţă, întrebarea”, a spus William Leahy.

Suspiciunile asupra paternităţii literare a operelor dramaturgului elizabetan au început să circule încă din secolul XVIII. Scepticii atribuiau multe dintre piesele marelui scriitor contemporanilor săi cu o mai solidă pregătire academică, precum Christopher Marlowe, Edward de Vere sau Francis Bacon. Despre William Shakespeare se ştie că s-ar fi născut în familia unor analfabeţi din Stratford-upon-Avon şi unii consideră că nu ar fi avut de unde să aibă cunoştinţele pe care le solicită scrierea unor piese de o asemenea anvergură. Abundenţa de detalii, adesea obscure, despre familiile nobile din Italia, la care un elizabetan de condiţia lui William Shakespeare n-ar fi avut acces, face totul neverosimil.

Cei trei sute de contestatari presupun că Marlowe şi De Vere au publicat piesele semnându-le cu pseudonimul William Shakespeare. Aceştia sunt contrariaţi că bardul nu a pomenit în nicio piesă de locul lui de naştere şi nici nu a construit intrigi pornind de la viaţa oamenilor de rând din Anglia rurală, de unde provenea. “Cred că principala sursă o reprezintă De Vere, atâta vreme cât consider că un autor scrie despre propriile experienţe, despre propria viaţă şi despre apropiaţii lui”, a declarat Sir Derek Jacobi.

Semnatarii declaraţiei aduc în sprijinul îndoielilor şi faptul că nu există dovezi ale plăţilor de care William Shakespeare ar fi beneficiat de pe urma scrisului, iar testamentul acestuia e scris într-o manieră care nu are nimic din sofisticarea stilistică a operei sale.”[2]

„Shakespeare” (n.red. Francois Bacon) vorbeste simbolic despre reptilienii Anunnaki in operele sale ! „Shakespeare” era Lordul Draconis !

Opera lui Shakespeare abundă în simbolism ezoteric şi coduri ale Iluminaţilor, dupa cum scrie David Icke in cartea „Copiii Matricei”[3]. De exemplu, „regina zânelor” (descendenţi reptilieni) din Visul unei nopţi de vară al lui „Shakespeare” este o altă versiune a zeiţei universale numite Titania. Ea era cunoscută în legende ca marea zeiţă care domnea peste „rasa zeilor”, Titanii. , Având în vedere obsesia Iluminaţilor pentru simbolism, cred că aceştia au realizat mai mult decât scufundarea Titanicului (Titania).

Aceste zeiţe sunt fundamental asociate cu marea şi lumea subterană – victimele tragediei Titanicului din 1912 au ajuns în ambele. Eu unul nu cred în versiunea cu „lovirea de aisberg”. în sudul Rusiei, Titania (cunoscută acolo ca Rhea) era „Roşcata”, iar romanii o considerau ca mamă a lui Romulus şi Remus, fondatorii mitici ai Romei. Regele Titaniei din „Visul unei nopţi de vară” este Oberon, personaj bazat pe un individ real, strămoşul celui care a pus laolaltă piesele lui „Shakespeare” – Edward de Vere of Loxley, al 17-lea Duce de Oxford.

Cercetătorul american Brian Desborough a stabilit printre altele că piesele erau opera unui sindicat al iniţiaţilor Iluminaţi din societatea elisabetană, conduşi de către de Vere, şi îi includeau pe Sir Francis Bacon, John Dee şi Edmund Spenser. Elizabeth I (1558-1603) era o descendentă cunoscută drept „Faerie Queene” (regina zânelor). Bacon era Cavaler Templier, şeful ordinului rozicrucian şi cel care a supervizat traducerea versiunii Bibliei după regele James (vezi cartea „Secretul Suprem” de la pagina 90 pentru detalii). Bacon a mai scris o carte numită „The New Atlantis” (n.tr. Noua Atlantida) care descria o societate ce a devenit mai târziu Statele Unite. El a mai scris despre un „Colegiu Invizibil” care controlează pe ascuns evenimentele. O expresie a acestui „Colegiu Invizibil” a devenit Societatea Regală din Londra, fondată de francmasoni în 1660 pentru a dicta gândirea ştiinţifică.

Piesele lui „Shakespeare” erau scrise codificat, fiind pline de simboluri ezoterice, pe care numai un iniţiat le putea înţelege. L.A. Waddell subliniază că unele părţi din Edda, compilate cu cel puţin şase secole înainte de „Shakespeare”, sunt scrise într-un stil similar celui numit mai târziu „shakespearian”. Familia de Vere făcea parte din descendenţii reptilieni, deoarece Edward de Vere purta titlul ereditar de Lord Draconis – acelaşi titlu acordat descendenţilor lui Vlad Ţepeş din vechiul Ordin al Dragonilor promovat de Sir Laurence Gardner.

Edward de Vere era Lord Cancelar al Angliei, iar strămoşii săi erau printre alţii Albrey, prinţ de Anjou, şi în Franţa Guise, cunoscut ca „Regele Elf” -altfel spus, Rege Dragon. Linia aristocratică de Anjou este des menţionată în cărţile mele. Casa de Anjou face parte din Casa de Lorena, unii dintre cei mai importanţi descendenţi reptilieni de până acum. Dinastia Plantageneţilor, care a domnit în Anglia de la Henric II (1154) la Richard II (1399), era o ramură a Casei de Anjou, iar ramura superioară era Casa de Vere.

Istoricul regal, baronul Thomas Babington Macaulay, scria în 1861 că familia de Vere era „cea mai veche şi ilustră linie nobiliară pe care o ştie Anglia” prin strămoşii lor merovingieni, picţi şi sciţi (amazon-nordici). Laurence Gardner îi numeşte „adevărata linie regală a Rasei Elfilor”, cod al reptilienilor care-şi schimbă forma.

SURSE

1. David Icke – „Secretul Suprem”

2. http://blog.citatepedia.ro/interviu-cu-ted-bacino.htm

3. David Icke – „Copiii Matricei”