Primul Cod Penal din România (denumit și «Codul Cuza») datează din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. A fost promulgat şi publicat la 30 octombrie 1864 şi pus în aplicare de la 1 mai 1865. Codul penal prevedea sancţiuni aspre pentru funcţionarii dovediți corupţi care își pierdeau funcția pentru tot restul vieții, primeau pedeapsa cu închisoarea (cu executare…), dar își pierdeau și dreptul la pensie. Banii sau bunurile furate mergeau direct către spitale și casele de binefacere.

Funcţionarii publici care urmăreau interesul personal în funcţiile pe care le ocupau fie direct, fie prin persoane interpuse erau pedepsiţi cu închisoare de până la doi ani şi, în plus, nu mai putea ocupa vreodată funcţii publice:
„Despre infracţiunile privitoare la amestecarea funcţionarilor publici în afaceri sau comerciuri necompatibile cu a lor calitate (secţiunea III)
Art. 142 – Orice funcţionar, oficial public sau agent al guvernului, care făţiş sau prin acte simulate, sau prin interposiţiune de persoane, va fi luat sau primit vreun interes oarecare în acte, adjudecţiuni, întreprinderi, sau regii, cu a căror administrare sau priveghiere totală sau parţială este sau a fost însărcinat în timpul săvârşirii faptei, se va pedepsi cu închisoarea de la şase luni până la doi ani, şi cu amendă […]. Către acestea se va declara incapabil pentru totdeauna a mai ocupa funcţii publice”.

„Banii sau darurile se vor lua pe seama spitalelor sau caselor de binefacere”

De asemenea, funcţionarii care primeau cadouri sau alte foloase pentru a facilita emiterea de diferite acte sau alte forme de sprijin erau condamnaţi la ani grei de închisoare, nu mai puteau ocupa funcţii publice şi îşi pierdeau şi pensia:

„Despre mituirea funcţionarilor publici (secţiunea IV)
Art. 144 – Orice funcţionar de ramul administrativ sau judecătoresc, orice agent sau însărcinat al unei administraţii publice, care va fi primit sau va fi pretins daruri sau presenturi, sau care va fi acceptat promisiuni de asemenea lucruri, spre a face sau spre a nu face un act, privitor la funcţiunea sa, fie şi drept, dar pentru care n-ar fi determinat prin lege o plată, se va pedepsi cu maximum închisorii şi cu o amendă îndoită a valorii lucrurilor primite sau făgăduite […], iar banii sau darurile se vor lua pe seama spitalelor sau caselor de binefacere ale localităţii unde s-a comis mituirea. Ei nu vor mai putea ocupa funcţie publică şi vor pierde dreptul la pensie”.

„Oricare particular care, în numele său, sau în numele vreunui funcționar public, administrativ sau judecătoresc, cu știrea sau fără știrea acestuia, într’un chip direct sau indirect, va cere, va lua, sau va face să i se promită daruri sau alte foloase nelegitime, pre a interveni, spre a se face sau a nu se face vre-un act din cele privitoare la atribuțiunile acelui funcționar, se va pedepsi cu închisoare dela șase luni până la doi ani și cu amendă valoarea îndoită a lucrurilor luate sau promise, fără ca această amendă să fie mai mică decât 200 lei *). Lucrurile primite, sau valoarea lor, se vor lua în folosul ospiciilor sau caselor de binefacere ale localităței unde s’a comis faptul. Iar dacă mijlocitorul va fi funcționar, va pierde dreptul de a mai ocupa funcțiuni și nu va putea primi pensiune”.

Judecătorii corupţi primeau închisoare pe viaţă

„Dacă mituirea s-a urmat asupra unui judecător sau jurat pronunțând în materii criminale în favorea sau în contra acuzatului, pedeapsa va fi maximul închisoarei și pierderea dreptului de a mai fi admis în serviciu pe toată viața; el va pierde și dreptul la pensiune. Dacă mituirea s’a urmat asupra unui jurat pronuntând în materii de expropriațiune, pedeapsa va fi închisoarea dela un an până la doi ani, pierderea dreptului de a mai fi admis în serviciu pe toată viața și a dreptului de pensiune”.

Codul penal de la 1865 (denumit și „Codul Cuza”) realizează unificarea legislativă penală și marchează începutul dreptului penal român după unirea din 1859 a Moldovei cu Țara Românească. Pentru elaborarea acestui cod s-au folosit izvoare precum Codul penal francez (1810) și Codul penal prusian (1859).
Codul Cuza consacra principiul legalității incriminării și a pedepsei, egalitatea în fața legii penale, umanizarea pedepselor, nu prevedea pedeapsa cu moartea, ci munca silnică pe viață. Infracțiunile erau clasificate în trei categorii: crime, delicte și contravenții.