Da, aţi intuit bine, e vorba de Românica. Bun, veţi spune, oriunde pe planeta Terra sunt şpăgari. Dar nu oriunde a da şpagă e ceva natural, ceva firesc, ceva normal, ceva care a alterat seva sănătoasă a naţiunii române. Desigur, există moştenirea comunistă, şi cea fanariotă, adică mafioţii şpăgari n-au apărut odată cu aşa-zisa democraţie de după decembrie 1989, cum susţin unii.

Românica e o ţară bolnavă din vremuri imemoriale. Devine amuzant pentru mine disputa, falsă, cu maghiarii despre cine au venit primii în Ardeal, maghiarii sau romanii. Până la urmă nu prea contează cine au venit primii, din moment ce prezentul este de căcat pentru Românica. Cu 10 milioane de români plecaţi din ţară, în vremuri de pace, Burebista şi Decebal devin personajele unor poveşti desuete.

Ar mai fi unii care i-au luat în braţe pe dacii din urmă cu 2000 de ani, cei care dominau Europa, erau o forţă mondială, nu alta, doar că nişte legiuni romane i-au pus urgent cu botul pe labe. Ca şi astăzi, marele “bobor” român este apărat de avioane americane, de trupe britanice, de tehnologie NATO, nu cumva izmenarul şpăgar din Românica să aibă vreo problemă în a vota corupţi şi mafioţi, în schimbul unei găleţi de plastic, roşie, cu trei trandafiri la butonieră.

Cu execepţia unor rare momente în care mămăligarul din Românica, împins de la spate de alţii, a încercat să-şi depăşească limitele, pot spune fără a greşi că-n cei aproximativ 2000 de ani de aşa-zisă istorie milenară a României am fost zero barat pe harta creatorilor de istorie, a celor care au dus civilizaţia pământenilor înainte. Chiar şi astăzi, într-o lume globalizată, izmenarul din Românica, prin politicienii săi hoţi şi corupţi, investeşte în biserici, construcţii ce aparţini Evului Mediu întunecat, în timp ce alţii, adevăraţi promotori ai progresului, visează să ajungă pe Marte şi construiesc o infrastructură de vis.

România este un stat ratat, un stat care are Ziua Naţională la 1 Decembrie, în amintirea unui 1 decembrie 1918 în care alţii ne-au făcut cadou România Mare, deoarece România de atunci, coruptă şi în izmene, feudală şi furată de politicieni, era ocupată tocmai de cei care au fost învinşi de alţii, noi neavând nicio contribuţie majoră în acest sens. Şi după ce România Mare a devenit cadoul nostru, ne-am bătut jos de el până am pierdut o parte a ţării şi am recuperat-o parţial, dar niciodată n-am ştiut să facem din România o ţară de care să fim mândri.

Dintre milioanele de exemple negative, oferite lumii de statul ratat România, una în plus, din 2004, aproape că nici nu contează. Dar totuşi, deoarece se discută mult despre dispariţia pădurilor, iată şi cauza acestei dispariţii: corupţia profundă în care vieţuieşte această naţie de urmaşi nedemni ai unui imperiu civilizator, imperiul roman (şi ai dacilor care-şi omorau copiii pentru a-şi cinsti zeul, care nu prea i-a ajutat atunci când romanii au hotărât, în urma jafurilor dacilor la sudul Dunării, să-i pedepsească pe hoţi).

O şpagă care te trimite în pădure (te trimitea în 2004, în plin regim fanariot, în care jupuitorii ţării purtau denumirea de PSD-işti, denumire sinonimă cu numele triburilor barbare din antichitate)

Există persoane cărora le place foarte mult în pădure. Ele merg în pădure aproape zilnic şi seara, când se întorc, cu maşinile încărcate de buşteni, pădurea rămâne cuminte la locul ei, sperând că persoanele alea nu se vor mai întoarce prea curând. Dar ele se întorc nu curând, ci chiar a doua zi, fiindcă aici este vorba de persoane juridice, adică de agenţi economici care exploatează pădurea.

O dată la doi ani, aceştia trebuie să se reautorizeze. De autorizări şi reautorizări se ocupă (se ocupa în 2004 – n.m.) ASFOR, adică Asociaţia Patronală din Industria Forestieră, cu sediul în – bineînţeles – Bucureşti. Comisia care dă (re)autorizaţiile se întruneşte o dată pe lună şi, credeţi-ne pe cuvânt, îmbulzeala e mare.

Când coada începe să se îngroaşe, apare un personaj în vârstă, un bătrânel simpatic, care – dacă te grăbeşti şi pădurea te cheamă la ea mai repede – te bagă în faţă. Şpaga la bătrân variază între 600.000 şi 1.000.000 de lei (vechi – n.m.). După ce dai şpaga asta, nu mai trece mult şi ajungi în faţa comisiei care îţi dă – nu se pune problema – (re)autorizaţia. Apoi, fuga în pădure! (“Academia Caţavencu”, nr. 639/2004)