Când acum exact patrusprezece ani coboram împreună scările istoricului cenaclu lovineştean din Câmpineanu 40, ca s-o luăm pe Știrbei Vodă spre Calea Victoriei, marele romancier Liviu Rebreanu întrebă pe umilul începător ce eram dacă nu-mi poate fi de vreun folos. Era prima dată când luam contact cu mâna lui de frate, caldă şi întreagă ca o inimă.

De-a doua zi am ştiut că am un reazim şi un frate mai mare la care să bat, care să mă asculte. Providenţială solicitudine. Şi din acea zi marele romancier a cinstit pe începătorul ce eram cu marea lui prietenie. Cunoscându-l îndeaproape, am aflat curând că acelaşi solicitudine frumoasă şi simplă o acordă scriitorilor mai tineri. Liviu Rebreanu nu era critic cu cenaclu, doritor să-şi facă prozeliţi şi să clocească talente, dar cultiva cu admirabilă înţelegere relaţiile cu toată gloata de tineret care îi urca scara şi îi bătea la uşă. Liviu Rebreanu era departe de a fi un om bogat pe acea vreme, totuşi işi jertfea cea mai mare parte citind scrisul celor tineri, încurajându-i şi servindu-le de îndreptar critic. Mai târziu, cum împrejurările l-au adus în situaţiuni oficiale în care putea dispune de oarecare fonduri şi să traducă în fapt material marea lui bunătate sufletească, n-a fost scriitor care să bată la uşa lui şi să nu plece alinat şi ajutorat. Iar atunci când nu-l putea ajuta personal sau la instituţia pe care o prezida, Liviu Rebreanu nu pregeta să dea imediat fuga la cine ştie ce ministru sau înalt dregător ca să intervină pentru cel în nevoie.

Nu cunosc în toată cariera mea om mai dezinteresat, mai în stare să treacă peste propria lui fiinţă şi suferinţă pentru a ajuta pe semenul său ca Liviu Rebreanu. Nu cunosc exemplu mai emoţionant de frate scriitor dispus la un continuu sacrificiu pentru a-şi ajuta confratele şi a-l scoate, cu preţul oricăror osteneli, la liman.

Liviu Rebreanu s-a născut la 1885 în satul Târlişuia din Ardeal, în care rămas însă numai până la opt luni. A urmat studii la Prislov, Bistriţa şi Năsăud, după care s-a înscris la Facultatea „Ludoviceu” din Budapesta, de unde a ieşit cu gradul de sublocotenent în armata ungară. A debutat în literatură cu o nuvelă publicată în revista „Convorbiri critice” de sub direcţia d-lui Mihail Dragomirescu. La începutul carierei sale literare, a publicat mai multe nuvele şi s-a exercitat în teatru. Teatrul a constituit chiar marea lui pasiune, înainte de a trece la epică.

De altfel, şi marele roman „Ion” a fost vizionat întâi ca o dramă care trebuia să se numească „Ţăranii”.

La 21 de ani, ieşit proaspăt sublocotenent, scriitorul nu se preocupă de problemele sociale, îi plăcea chiar o literatură oarecum salonardă. Cunoscător admirabil al literaturii ungare şi germane, a fost un moment în viaţa scriitorului când n-a lipsit mult ca, în loc să se facă scriitor român, să devină scriitor în limba maghiară. După o matură chibzuire şi o grea cumpănă, scriitorul s-a decis să se dedice scrisului românesc. A purces aşadar să se iniţieze mai de aproape în clasicii români, a intrat în contact mai intim cu ţăranii din Ardeal. Pe vremea aceea îl citea cu plăcere pe Creangă, de la care a trecut la ceilalţi scriitori români. Atunci i-a venit prima dată în minte ideea de a scrie „Răscoala”, care se împletea în imaginaţia romancierului cu „Ion”. Mai târziu, „Ion” s-a diferenţiat de „Răscoala”. „Ion” trebuia să înglobeze drama și conflictul stăpânirii individuale a pământului, iar „Răscoala” a fost vizionată ca drama stăpânirii colective a pământului.

Prima piatră mare de hotar a fost însă „Ion”. Într-un interview luat pentru „Vremea”, scriitorul ne-a povestit odiseea scrierii lui „Ion”. Din ea se vede că viaţa scriitorului care ne-a dat atâtea opere este ea însăşi cel mai palpitant roman.

„Ion” a fost început, în prima redactare, înainte de război. În timpul războiului, pe vremea când începuseră să ne viziteze zepelinurile, Rebreanu a început să transcrie marele roman. A scris la el doi ani. Scriitorul îndura atunci o cruntă sărăcie, ceea ce nu l-a împiedecat o clipă să lucreze cu râvnă şi dragoste la cartea lui de veac. Într-una din zile însă, comandatura austriacă a trimis un agent de-al ei să perchiziţioneze casa scriitorului şi să-i încarce într-un sac toate cărţile şi manuscrisele. Numai printr-un miracol “Ion” a fost salvat din coșul neamțului.

Puţin mai târziu Rebreanu a fost arestat şi a fugit de sub escortă, refugiindu-se întâi la editorul Steinberg şi apoi trecând în Moldova. Manuscrisul a fost adus acolo, ascuns într-o saltea, de doamna Rebreanu. La întoarcerea la Bucureşti, scriitorul a reluat şi a transcris din nou manuscrisul. Minunata și înțelegătoarea tovarășă de viață a scriitorului, doamna Fanny Rebreanu, citind „Ion” a avut revelaţia capodoperei create de soţul ei, deşi Rebreanu era atunci la începutul carierei sale, şi atunci, cum le mergea foarte greu în ţară şi cum Rebreanu cunoştea tot aşa de bine limba germană ca şi cea română, i-a propus să plece în Germania şi să devină scriitor acolo. Liviu Rebreanu a refuzat şi a rămas scriitor român.

*** Lascăr Sebastian, Dimineața, decembrie 1935

Ca să poţi ţine pe umerii tăi povara unei munci atât de cotropitoare îţi trebuie, fireşte, o sănătate de fier. Şi, într-adevăr. Rebreanu e o apariţie fizică impunătoare. Trupul vânjos, crescut înalt, cu umerii drepţi, ai spune că e făcut numai să stea în picioare. Pe trunchiul acestui trup se înalţă însă un cap neverosimil prin contrastele sale. Obrazul e masiv, dar cu ovalul nobil şi o gură căreia dinţii puternici nu reuşesc să-i ia desenul delicat. Nasul mic, cu desenul drept, de rasă. Părul de un alb strălucitor de argint şi platină pură îşi trimite o meşă şăgalnică către ochii arzând într-o albastră şi suavă spiritualitate. Pentru urieşia acestui om, mâna care îţi cuprinde toată mâna şi ţi-o ocroteşte, are degetele potrivite, suple şi de o reală frumuseţe.

S-a spus despre Rebreanu că e un mare modest. De la înălţimea certitudinii despre valoarea sa, îşi poate permite desigur luxul de a privi cu obiectivitate graba, foiala şi chiar lauda celorlalţi. Dar, pe lângă modestie, Rebreanu posedă şi o autentică simplicitate. Acest bloc masiv şi statuar e, în fond, un om de interior, care practică şi iubeşte cu pasiune cozeria şi comerţul intelectual. Dacă intelectualul Rebreanu adună cu o miraculoasă capacitate de asimilare tot ce literatura de azi îi oferă, omul Rebreanu iubeşte mai presus de toate oamenii. În casa lui te simţi ca la tine acasă. Bunătatea lui de frate te dezarmează. Te primeşte zâmbind, indiferent ce eşti şi ce meserie ai, pictor, muzicant, dramaturg, inginer sau doctor; te ascultă atent, se frământă cu tine laolaltă şi gestul cu care degetele lui îndepărtează de pe frunte meșa care alunecă mereu, modul neastâmpărat cum se învârte în scaun, îţi arată că omul din faţa ta participă activ la necazul sau bucuria ta.

El nu-ţi spune: „Bună ziua”, ci „Bine ai venit”. Iar când pleci nu te gratifică cu un „la revedere” de circumstanţă, ci iţi urează: „Să-ţi ajute Dumnezeu!”

În ruptul capului scriitorul n-ar purcede la o treabă într-o zi de marţi. Îi plac cu predilecţie şi îI amuză diverse obiecte de utilitate imediată. Mi-aduc aminte cum l-a amuzat când, trecând odată pe lângă magazinul de specialităţi C.A.M., a zărit în vitrină o brichetă uriaşă. Deşi costa o sumă enormă, mai târziu a achiziţionat-o şi ea străjuie azi pe biroul lui. O bucurie la fel de mare i-a făcut şi cumpărarea unui aparat „Leica”. În orele sale libere, la ţară sau la Bucureşti, scriitorul se îndeletniceşte să-şi fotografieze familia, prietenii şi se lasă el însuşi fotografiat. Mărturisesc că într-adevăr a reuşit să realizeze fotografii minunate.

Biroul lui Rebreanu e un mic laborator de unelte. Între ele domneşte la loc de cinste tocul de zile mari. Ca un poet care leagă de uneltele sale o semnificaţie şi o sfinţenie specială, Rebreanu are un toc pentru lucruri mărunte, care se scriu în fiecare zi, şi altul ţinut special pentru zile mari.

În orele libere Rebreanu e şi astronom. Neuitată îmi va rămâne seara când la Valea Mare, după cină, scriitorul m-a dus sub un cer cu toate stelele în evantai şi m-a iniţiat, descifrându-mi fiecare constelaţie. Dragostea asta pentru stele i se încadrează într-un misticism al scriitorului care, în faţa cerului, îşi simte efemeritatea fizică şi are un fior special de adoraţie.

Exemplarul acesta admirabil de robusteţe fizică, de sănătate deplină şi exultantă, de creator în plină şi fecundă efervescenţă, e totuşi minat de o vagă spaimă de moarte. Poate nu e atât teamă, cât o neverosimilă presimţire. Neverosimilă fiindcă Liviu Rebreanu n-a fost niciodată bolnav. El nu cunoaşte starea de inferioritate în care te pune câte o maladie temporară chiar.

Faptul că între 35 şi 45 de ani şi-a ridicat toate monumentele sale epice, arată o vitalitate deconcertantă de adolescent.

Totuşi, această minunată alcătuire umană îşi aşteaptă moartea cu seninătate, în momente când nimic nu indritueşte această presimţire. Nu-ţi poţi reţine un zâmbet privind bărbatul ajuns la maturitatea tinereţii sale care îşi întoarce capul înfiorat de o adiere rece ce vine din neant şi care, peste cei cincizeci de ani pe care îi are, îşi socoate fiecare an care vine în plus, dăruit.

Liviu Rebreanu mi-a povestit cândva cum i-a venit inspiraţia de a scrie „Gorila”. Viziunea ei i-a apărut ca o dihanie uriaşă, cu labele păroase care îşi proiecta matahala pe pereţi şi ghearele ei parcă se întindeau asupra lui.

Să dea Dumnezeu ca şi matahala asta a morţii care îşi întinde ghiarele nefaste în fantezia scriitorului să se transforme ]n material de roman şi să ia forma viabilă a unei cărţi.

Spre fericirea scriitorului şi a cititorilor săi,

Camil Baltazar, Dimineața, decembrie 1935

“Am o adevărată sete de camaraderie. Din primii ani conştienţi ai vieţii mele am suferit atâtea, încât ştiu că un singur cuvânt, un singur gest de sprijin poate fi hotărîtor în viaţa unui om. Să spui acest cuvânt şi să faci acest gest la timp, iată camaraderia. Am o bucurie înaltă atunci când pot să fac acest lucru. Mă răzbun în felul acesta pe trecut, fiindcă eu am fost lipsit şi de cuvântul de mângâiere, şi de gestul sprijinitor.

Știu că de multe ori se răspunde camaraderiei cu meschinărie. Sunt oameni care murdăresc generozitatea. Dar lucrul acesta nu mă poate dezarma. Cei care nu ştiu să fie camarazi, se elimină singuri.

Cred însă că pentru mine camaraderia vine și de la imposibilitatea de a urî. Nu pot să urăsc pe cineva mai mult de douăzeci și patru de ore.

Pentru a fi camarad nu e de ajuns să faci filantropie. Camaraderia e caracterizată de felul în care se produce un gest. Trebuie să participi, să înţelegi şi mai ales să fii discret.

Nu-mi închipui că aş putea trăi, nu fără camarazi, dar fără a dărui ceva din mine atunci când împrejurarea o cere”.

*** Liviu Rebreanu, 1935