Jean Bart, pe numele său real Eugeniu Botez, s-a născut pe 28 noiembrie 1874 la Burdujeni, în Botoșani, și a fost fiul Smarandei și al lui Panait Botez.  Detalii despre copilăria și adolescența viitorului scriitor aflăm de la un vechi prieten de-al său, Nicolae Ionescu-Johnson:

“Către anul războiului din 1877, în Sărărie, la Iaşi, copilărea acela care mai târziu era să fie Jean Bart. Un copil delicat, uscăţiv, tăcut şi visător, învârtind în mână umbrela de care nu se despărţea, dată de mama lui pe care o iubea: acesta este „Botez”, băiatul veneratului colonel Panait Botez, comandantul regimentului 13 de căciulari.

Noi, pe strada Sărăriei, eram în mare respect faţă de militari, pentru că strada Sărăriei era, putem spune, o stradă militară: colonelul Botez, colonelul Tarnovschi, colonelul Cocitorescu, colonelul Petrovanu şi alţii, încât, cu drept cuvânt, putem spune că strada Sărăriei era o stradă militară, cu prestigiul ei.

Colonelul Panait Botez ţinea mult ca pe feciorii săi să-i facă militari. Primul, Mircea, păşise chiar în militărie. Cel mai mic, Eugen, părea mai îndărătnic şi milităria nu-i surâdea de loc. Nu-i trăgea inima la „mustru” şi militărie. De altfel, era şi mai slăbuţ.

Vremurile, greutăţile şi împrejurările au făcut totuşi minunea şi, cu toate că Eugen nu trăgea de loc a militar, iată-l într-o zi tuns chilug şi îmbrăcat în straie strâmte soldăţeşti de şcoala militară.

Chin şi mizerii nesfârşite, ore grele de instrucţie obositoare şi chinuitoare, marşuri pe călduri omorâtoare, ore de supliciu şi pline de toropeală la cursurile de algebră şi descriptivă, desenuri migăloase şi plictisitoare, în sfârşit chinul greu al vieţii de şcoală militărească, când puteai sta aşa de bine şi de liniştit la umbra brazilor de la Târgul Ocnei, locul său de obârşie.

Zi de zi, trecură greu şi încet, până ce iată-l şi pe Botez îmbrăcat iarăşi cu straie largi cu gulerul deschis, straie de ofiţer de marină. Un vis realizat şi o îndulcire a voinţei autoritare a colonelului Panait Botez. „Tot ofiţer e! Aşa i-a plăcut lui! Dar ori pe apă, ori pe uscat, ofiţerul e tot ofiţer — să fie sănătos“.

De aici începe viaţa liberă, viaţa de visuri şi iluzii a celui care avea să fie mai târziu Jean Bart. Plini de speranţe ne-am îmbarcat amândoi pe bătrânul bric „Mircea”, pe care atât de gingaş şi de frumos l-a cântat el mai pe urmă.

Acolo, la umbra pânzelor şi în legănarea valurilor, ne-am clădit castelele şi ne-am făurit viitorul. Fiecare zi, cu toate suferinţele, ne lega tot mai mult de aceea care ne-a subjugat şi pe mine şi pe dânsul — Marea.”

Nostalgic după perioada copilăriei, Jean Bart va povesti mai târziu: „Pe vremea adolescenţei mele plutea în atmosfera Iaşului un puternic curent de idei umanitare şi generoase, închegate în acel socialism romantic despre care a scris adesea Ibrăileanu în criticile sale fine, obiective şi substanţiale. Atei şi revoluţionari din frageda copilărie, noi dispreţuiam şcoala cu programul şi disciplina ei rigidă… Mişcarea aceasta ciudată, care nu avea nici o legătură cu realităţile ţării, un fel de sectă masonică intelectuală, ar merita să fie studiată”, continuând: „Până astăzi păstrez în fundul minţii amintirea marelui Eminescu. Stabilit după primul acces de boală, se plimba singuratec, melancolic, pe sub teii din grădina Copoului. Noi, băieţii de şcoală 11, pândeam de la distanţă şi ne uitam la dânsul ca la o fiinţă extraordinară”.

În timp ce era încă ofițer de marină, Jean Bart a devenit scriitor. Cartea sa de debut, “Jurnal de bord, Schițe de bord și marine” a apărut în 1901.

Au urmat, pe rând, volumul de nuvele “Datorii uitate”, cartea de memorii “În cușca leului”, romanul “Prințesa Bibița”, “Peste Ocean, Note dintr-o călătorie în America de Nord”, “O corabie românească. Nava-școală bricul Mircea” și ultima sa carte, romanul “Europolis”, care recrează atmosfera micului port Sulina din 1911, cu Palatul Comisiei Europene a Dunării, Hotelul Camberi, faimoasa cafenea a lui Stamate, frizeria „Heladei” şi, bineînțeles, ne face cunoștință cu fascinantele sale personaje, Penelopa, căpitanul Deliu, Evantia, sublocotenentul Neagu, cafegiul Stamate sau frizerul Nicu Politicu. Volumul a fost ecranizat în 1961 de regizorul Paul Călinescu, filmul Porto-Franco avându-i în distribuție pe Ștefan Ciobotărașu, Simona Bondoc, Geo Barton, Niki Atanasiu, Fory Etterle, Liliana Tomescu, Mișu Fotino, Ion Dichiseanu și Elena Caragiu.

Scriitorul Jean Bart a încetat din viață pe 12 mai 1933, la vârsta de 58 de ani, la București. Liviu Rebreanu scria la dispariția sa:

“Între “Jurnal de bord” şi “Europolis”, un răstimp de vreo treizeci de ani, se închide o întreagă viaţă literară, începutul şi sfârşitul lui Jean Bart. Între ele s-au mai rânduit “Datorii uitate” şi “Prinţesa Bibița” şi “Peste Ocean”. Cercul s-a închis, brusc şi brutal, cu pecetea morţii.

N-a fost un scriitor fecund, cel puţin în comparaţie cu cei ce au venit după el. Făcea parte dintr-o generaţie care încă nu privea creaţia literară ca o profesiune, ci ca un oficiu sacru. Din toată viaţa lui n-a dăruit literaturii decât ceasurile când şi-a simţit sufletul absolut pur, ridicat deasupra contingenţelor cotidiane, faţă în faţă cu esenţa ideală.

Restul timpului a fost om adevărat, a trăit, a muncit, a servit, a mers în ritmul vremii înainte, mereu înainte. De aceea a scris relativ puţin în domeniul ficţiunii. Trec mulţi ani de la o carte la alta. Pasiunea de-a scrie totuşi şi-o astâmpăra colaborând la ziare şi reviste despre probleme de ordin practic. Partea aceasta risipită a scrisului său poate să fie mai voluminoasă decât cealaltă. El a lăsat-o uitată în colecţiile prăfuite ale diverselor publicaţii. A marcat astfel o delimitare între cele două scrisuri. Un volum însemna la Jean Bart un eveniment interior. Ce departe suprem de deviza modernă a producţiei cu orice preţ: anul şi romanul!

Am cunoscut sufletul lui Jean Bart mult înainte de-a face cunoştinţă cu Eugeniu Botez. Fireşte, din acel “Jurnal de bord” care anexează un domeniu încă virgin în literatura românească, întreaga fizionomie a scriitorului până la “Europolis” se conturează acolo. Mai târziu, abia după război, când am întâlnit pe Jean Bart, am putut constata că acelaşi “Jurnal de bord” definise şi fizionomia omului Eugeniu Botez. Între imaginea pe care ţi-o alcătuieşti despre un scriitor după lectura unei cărţi şi înfăţişarea lui omenească sunt de obicei nepotriviri decepţionante. Jean Bart a fost atât de sincer în creaţia sa literară, încât elimina acest decalaj dintre operă şi om.

Viaţa l-a frământat în felurite rosturi, l-a obligat să-şi cheltuiască energiile în domenii străine de literatură, dar pasiunea lui cea mare a fost totdeauna numai literatura. De dragul ei şi în înţelesul ei a fost preocupat şi de problema mare a culturii româneşti. Biruinţa literaturii socotea că singură are să ridice aievea nivelul cultural al ţării.

Cu “Europolis” şi-a încoronat opera. S-a întors într-un fel la lumea pitorească, la atmosfera marină cu care a început. A închis el însuşi cercul activităţii sale literare, revenind de unde a plecat. Dar câtă depărtare de la “Jurnal de bord” la “Europolis”! Notaţiile simple, creionările de figuri disparate s-au închegat într-o lume vie, pâlpâitoare de culori, cuprinzătoare de o înţelepciune a vieţii. A culminat în roman în mod firesc. Jean Bart a împlinit un gol în literatura românească”.

*** Liviu Rebreanu, Când moare Jean Bart, Adevărul, mai 1933