Ion Heliade Rădulescu s-a născut pe 6 ianuarie 1802 la Târgovişte și a fost fiul lui Ilie Rădulescu şi al Eufrosinei Danielopol, familia provenind din rândul negustorimii și având unele proprietăţi în Bucureşti. Tatăl său a îndeplinit funcţia de polcovnic (ofițer de poteră) şi a participat la mişcarea revoluţionară a lui Tudor Vladimirescu.

Copilul a studiat, începând din anul 1811, la școala grecească din Bucureşti, apoi la cea românească de la “Sfântul Sava”, condusă de ardeleanul Gheorghe Lazăr, căruia i-a urmat la catedră şi la conducerea instituției. În aprilie 1829, a tipărit primul număr al Curierului românesc, iar mai târziu suplimentul Curier de ambe sexe.

“Gestul de a se face profesor de româneşte şi de a continua pe Lazăr i-a reuşit pe deplin. Chiar de la început, din frageda lui vârstă de cărturar naţional, a avut un moment solemn, în care a fost recomandat ţării ca alesul ei, ca „părintele ei spiritual”. Momentul a fost acela al suirii pe tron al lui Grigore Ghica Vodă, primul domn român, după o sută şi mai bine de ani de ruşine fanariotă, clipă crucială de altminteri în istorie, de mare emoţie şi de sincer entuziasm. Fiindcă la primul nou domn român trebuia să se ţină elogiul tot în româneşte, de un profesor român, acesta a fost Heliade. A vorbit Heliade înaintea lui Vodă Ghica şi a înaltei protipendade cu prestigiul său de tânăr excepţional şi a pomenit atunci, pentru prima oară, în limba română, şi pe pământul românesc, despre „Patria căreia trebuie să i se întregească drepturile sale”. Ceasul acesta l-a lansat, şi până la 1872, când faţa României ajunsese cu totul alta, Heliade a purtat ceva din solemnitatea lui domnească.

S-a aşternut pe muncă febril cu o reală inteligenţă a celor ce trebuiau făcute şi cu o convingere mistică în reuşita lor. l-au reuşit aproape toate încercările.

În învăţământ, după ce l-a început cum l-a început, s-a ivit problema limbii românești, a alfabetului, ortografiei, foneticii, neologismelor și a alimentării limbii române din izvorul celorlalte limbi surori. S-a aruncat alfabetul slav, s-a adoptat ortografia fonetică, s-au izgonit din limbă slavonismele, turcismele și grecismele; tot Heliade a stabilit modalitatea de a primi neologismele din limba franceză în special. Ceea ce s-a numit erezia italianizării i-a adus numai autorului un rău temporar, iar culturii i-a fost de un real folos, în lupta ei contra balcanismelor din limbă care astupau ostentativ chipul ei latin. Meritul de filolog rămâne mult mai mare decât se crede, dincolo de erezia italianizării.

La 8 Aprilie 1829, a scos prima gazetă românească: „Curierul Românesc”; la 1836, a amplificat ziarul cu prima revistă literară: „Curierul de ambe sexe”. În 1827, înfiinţase „Societatea Literară“ cu scop de a ridica Țara Românească pe acelaş nivel cu apusul, prin traducerea în româneşte a tuturor capodoperilor universale. La 1833, a înfiinţat „Societatea Filarmonică”, cu o şcoală de pregătire dramatică, în vederea unui teatru naţional cu actori români. Aceşti actori trebuiau să vorbească în limba românească, corect, să aibă cultură, să poată împlini funcţia de transmiţător al unei educaţii publice, prin graiul lor instruit.

După 1840, Heliade ia atitudine contra influenţelor şi tendinţelor ruseşti, scrie împotriva lui Duhamel şi Trandafirof, pregăteşte conştiinţa publică pentru asvârlirea peste hotar a protectorilor demascaţi. Tot după această epocă, intră în conflict cu clerul şi pune în circulaţie ideea secularizării averilor mănăstireşti, alături de ideea desrobirii ţiganilor, a desfiinţării privilegiilor boiereşti, egalitatea drepturilor politice, independenţa administrativă şi legislativă, libertatea tiparului, armata naţională, instrucţia egală pentru toţi, etc, etc. Cu aceste idei puse în circulaţie de multă vreme, ajuns la apogeul prestigiului său, scrie la 1848 Proclamaţia de la Izlaz, prin care fascinează masele revoluţionare pornite spre Capitală.

După eşuarea revoluţiei al cărei doctrinar cinstit şi inspirat a fost, dar de care n-a ştiut să profite demagogic, se exilează în străinătate, unde stă 11 ani, făcând propagandă pentru unirea şi independenţa Principatelor. Întors în 1859, încearcă să participe la fapte şi evenimente în aceleaşi condiţii de ton major şi categoric. Este întâmpinat cu respectul datorit trecutului şi bătrâneții sale, dar vremea lui trecuse. Totuşi, elanurile bătrânului cărturar nu sunt rare. Bucuria lui la începerea domniei lui Carol I, după principiile unui stat nou şi cu o inteligenţă occidentală a situaţiilor dovedeşte cât de onestă era structura sa morală, ştiută fiind opoziţia lui la ideea unui prinţ străin. La 1867, a fost ales preşedinte al „Societăţii Academice”, a cărei înfiinţare o pusese la cale. Retragerea de la Societatea Academică, unde n-a izbutit să-şi impună criteriul lingvistic, este prima lui înfrângere, dar şi ultima. A murit fără să-şi vadă declinul, fiindcă până în anul din urmă s-a ştiut „părintele literaturii române” şi a continuat să muncească, polemic şi cu iniţiative, în miezul cel mai viu al societăţii româneşti.

Ion Heliade Rădulescu a fost un romantic al activităţii, un îndrăgostit de mutaţii istorice, un deschizător solemn de drumuri.

Apariţia lui, la începutul secolului trecut, rezumă admirabil spaima conştiinţei româneşti trezită după revoluţia lui Tudor Vladimirescu. Spaimă de starea politică, de umilinţa neamului, de ignoranţa poporului, şi mai ales de nenorocul şi blestemul acestei latinităţi dunărene. Eforturile monumentale ale lui Heliade de a croi o cultură şi o civilizaţie românească, repede şi eficace, indică voinţa naţională de a împrăştia coşmarul situaţiei noastre balcanice de atunci, întunecimea şi nemernicia. Tonul apostolic al dascălului, aerul său profetic concretizează setea de mărire a ţării, nevoia ei de a ieşi din obscuritate, prin salturi eroice, prin violentarea naturii prea încete. Heliade a sfidat evoluţia printr-o ţinută ciclopică, voind parcă să arate că din moment ce e vorba de istoria unui popor latin, aici, la Porţile Orientului, orice violenţă este îngăduită. Să reţinem această bravură din biografia lui Heliade ca un indiciu esenţial. Ea arată că se pot experimenta şi la noi ciclurile revoluţionare, în care natura să fie supusă, cu condiţia unei noi şi mari pasiuni pentru viaţa naţională, pe care Heliade a avut-o indiscutabil în geniul său”, scria despre cărturar Constantin Fântâneru în 1937.

Ion Heliade Rădulescu a încetat din viață pe 27 aprilie 1872 la București și a fost înmormântat în curtea Bisericii Mavrogheni, la ceremonia funerară participând, conform relatărilor din presa epocii, mii de oameni.

“Capitala era în doliu, și încă înainte de ora precizată pentru actul funebru un public imens unduia pe toate stradele din apropiere. Acolo se aflau miniștri actuali, apoi domnii Kogălniceanu, Ion Brătianu, profesorii de la Universitate, alti profesori, diregători, diferite cluburi politice, jurnalişti, comercianţi si alţii.

Cei mai bătrâni dintre companionii vieţii repausatului duceau panglicele carului funebru, colegii săi din Locotenența domnească (1848), generalii Golescu si Tell purtau panglicele tricolore de la cap, colegii săi din corpul profesoral si al presei, dl. Poenaru și Cezar Bolliac purtau panglicele de la picioare.

Palatul Academiei, pe unde trecea cortegiul, nu mai avea nici o fereastră goală, toate erau înghesuite de spectatori. Calea Mogoșoaiei asemenea, deschisese toate ferestrele pentru a proteja sfânta aspirațiune a sexului femeiesc, iar afară, pe stradă, imensa poporațiune se înșira fără început și fără final, om lângă om. Precum zise profesorul Costa-Foru: „Numai morţii si copiii din fașă lipseau la acestă înmormântare”.

Două bande militare și un cor de elevi acompaniau suspinele mulțimii.

Cortegiul se opri la Academie, teatru și Biserica Mavrogheni. În fața Academiei dl. profesoru Cernătescu rosti un scurt cuvânt de despărţire eternă.

Apoi, la Biserica Mavrogheni, terminându-se serviciul divin, domnii Urechia, Hasdeu si Esarcu își făcură onoarea de a fi intrepreții simțămintelor colective:

“Biografia lui — spunea Bogdan Petriceicu Hasdeu la înmormântare — sunt aceşti reprezentanţi ai presei, el, părinte al presei române, biografia lui sunt aceşti dascăli şi şcolari ai întâiului născut al învăţământului românesc, voi, tipografi, voi, librari, voi, bărbaţi de carte sunteţi biografia lui — el, tipograf, el, librar, el, renăscator al presei şi al prozei şi poeziei române, după o seculara amorţire”.

Definit de Călinescu drept “a doua mare personalitate a literaturii române” după Dimitrie Cantemir, Heliade a fost un deschizător de drumuri, un înflăcărat al scrisului şi al faptei, un mare animator al culturii naţionale. Cunoscutul îndemn “Scrieţi, băieţi, numai scrieţi” a însufleţit generaţii strălucite de cărturari.

Paginile bogatei opere pe care a lăsat-o Ion Heliade Rădulescu sunt pline de învăţăminte ce nu şi-au pierdut actualitatea:

• Cine nu e prieten cu sine, în zadar cată pacea şi prieteşugul cu alţii.

 

• Ocupaţi-vă, vorbiţi şi scrieţi junilor de limba naţională: ocupaţi-vă a o studia, a o cultiva — şi a cultiva o limbă va să zică a scrie într’însa despre toate ştiinţele şi artele, despre toate epochele şi toţi popolii. Limba singură uneşte, întăreşte şi define naţiunea: ocupaţi-vă de dânsa mai nainte de toate, şi nu veţi face prin aceasta decât cea mai fundamentală politică, veţi pune fundamentele naţionalităţii.

 

• Oricât de sus vom înălţa pe femeie cu inima şi cu sufletul, cu atâta mai sus ne înălţăm pe noi înşine, şi oricât de jos o vor degrada legile pe care le facem noi, bărbaţii, pe atâta, şi încă şi mai jos, ne degradăm noi înşine. Ocupaţi-vă, femei, şi grăbiţi întru a ajunge la predestinaţia voastră, să îmblânziţi, adică să umanizaţi, sa desgrosolonizaţi pe om, să daţi patriei cetăţeni liberi din fiii voştri şi cetăţene serioase din fiicele voastre. Suflaţi în sufletele noastre amorul patriei, amorul acela de care voi sunteţi capabile când iubiţi ceva.

 

• Părinţii şi căpeteniile noroadelor pot să aştepte cu adevărat felurimi de laude şi de cununi, dar numai acelea ce le împletesc şi le recomandează poeţii sunt veșnice şi neveştejite.

 

• Nu e vremea de critică, copii, e vremea de scris, şi scrieţi cât veţi putea şi cum veţi putea, dar nu cu răutate: faceţi, iar nu stricaţi, că naţia primeşte şi binecuvântează pe cel ce face, şi blestemă pe cel ce strică.

 

• Patriotul cel bun nu este fanatic, el este iubitor de oameni, şi ştie că natura nu cunoaşte Neamţ, Englez, Francez, Grec sau Român, ci OM.

Surse:

Familia (1872, 1873)

Federațiunea (1872)

România literară (1972)

Realitatea ilustrată, Universul (1935)