MAGAZIN CULTURAL

× Prima Pagina Desteptarea Istorie Enigme Stiinta Documentare Muzica Bancuri Utile
 

Inedit: “Dialogul” lui Grigore Vasiliu Birlic cu I. L. Caragiale

Dosare secrete • Istorie • Valentin - 3285 articole • 22 vizualizari • acum o saptamana: 24-01-2023, 12:01:38
 

Când am primit măgulitoarea invitaţie de a scrie un articol cu prilejul comemorării lui I. L. Caragiale, am răspuns uşor (vreau să spun cu… uşurinţă) că… s-a făcut! În ziua … la ora… voi preda redacţiei articolul, un articol, am spus eu, „interesant şi cu haz”.

Şi iată-mă instalat comod la birou… şi iată-mă că stau de două ceasuri cu creionul în mînă, în faţa hârtiei albe, fără a putea aşterne un cuvânt. Hârtia albă, înspăimîntător de albă din faţa mea, mă priveşte când cu ironie, când cu ameninţare. Ba ia proporţiile unui adânc abis în care simt că acum acum mă scufund, ba ia chipul marelui Nenea Iancu, care mă scrutează sarcastic:

— Ei, stimabile, nu scrii?… Hai, onorabile, scrie!…

— Aveţi puţintică răbdare, maestre… aş vrea, sfios, să răspund… Dar, până să rostesc o vorbuliţă, chipul maestrului se topeşte în neant şi mă trezesc iarăşi în faţa hârtiei albe.

Mă trec o mie de sudori. Cum am putut oare promite cu atâta uşurinţă —auzi! „un articol interesant şi cu haz”! Nici însuşi marele Moş Virgulă nu s-ar fi încumetat să promită aşa ceva — cu-una-cu-două — el, care, când îşi scria teatrul sau când scria despre teatru, simţea arzându-i condeiul între degete.

Aşa că… nu pot scrie ce mi-am propus cu privire la teatru şi la I. L. Caragiale, „un articol interesant”. L-a scris, la 1899, Caragiale însuşi.

Şi dau să strâng hârtia albă din faţa mea. Dar când s-o ating, răsare iar pe luciul ei chipul sarcasticului Nenea Iancu:

— Păi, stai, bibicule! (zice). Cum rămâne cu promisiunea?

— Să vedeţi, maestre… (zic).

— Lasă, ipochimene, tertipurile!… Spune-i neichii, colea! cu „Năpasta”, acum 30 şi ceva de ani, cum a fost?

— Va să zică, ştiţi… Adică da, dumneavoastră, care sunteţi Caragiale, ştiţi tot… Păi, cum să fie… A fost aşa, o copilărie, o mică farsă nevinovată….

— Farsă nevinovată! Cu care mi-ai transformat, măi procletule, drama „Năpasta” în comedie!…

— N-am vrut, zău, maestre, să vă supăr… Mărturisesc că la dumneavoastră nici nu m-am gândit. Pozna s-a întâmplat, cum bine știţi, la un teatru din provincie, când eram la începutul actoriei şi nu prea eram pătruns de respectul pentru clasici…

— Lasă, pramatie, lingușirile!… Zi!

— Păi mă enerva un tânăr elev de conservator, îngâmfat fără pic de talent, în schimb foarte grăbit să parvină. Într-o seară, tinerelul ahtiat de glorie rapidă făcea figurație în „Năpasta”. Era unul din jandarmii ăia, ştiţi — simpli figuranţi —pe care i-aţi prevăzut să vină la final să-l aresteze pe Dragomir. Eu mă aflam, întâmplător, în culise. Şi vine junele la mine, mă salută până la pămînt şi mă roagă mieros să-l învăţ să facă ceva ca să se remarce, că “e şi directorul teatrului” (profesorul Bădărău) „în lojă” (ştiţi: savantul, azi academician) şi, dacă îl vede remarcându-se, poate îl angajează ca actor. Am găsit nimerit prilejul să-i pedepsesc junelui îngâmfarea:

— Bună idee! —i-am spus. Să faci aşa: cum intri în scenă, te duci glonţ la Dragomir şi-i zici: „ce-ai avut, mă nenorocitule, cu alde Dumitru, de-l omorâşi?” — şi-i dai două perechi de palme. Atât. Altceva nu mai trebuie. Şi să vezi succes!… Şi chiar aşa a făcut. Dar atât de tare l-a pocnit pe bietul interpret al lui Dragomir, încât l-a culcat la pământ. Ba, făcând exces de zel, a mai pus şi ceva de la el: l-a scuipat în faţă pe cel lungit la pământ, zicând şi din gură: „Ptiu! Ruşine să-ţi fie!”

În scenă, stupoare. În sală, ilaritate. Iar când interpreta Ancăi, uluită de neprevăzuta întâmplare, l-a întrebat în şoaptă pe zurbagiu ce i-a venit, el a răspuns cu glas tunător, mândru de isprava făcută şi în hohotele de râs ale întregii săli: „Domnu’ artist Vasiliu m-a învăţat!…“ Apoi, maestre, ce s-a ales de finalul dramei, ştiţi…

— Şi junele ce-a devenit?

— Junele a renunţat repede după aceea de-a mai deveni actor. S-a făcut comersant.

— Iar tu?

— Eu, cum ştiţi, joc şi azi. Din opera dumneavoastră am jucat până acum 13 personaje…

— Mă, pezevenghiule! Tu nici azi nu regreţi nesăbuita-ţi poznă de-acum 30 şi ceva de ani…

— Ba o regret din suflet, iubite maestre. Şi aş fi toată viaţa nemângâiat dacă aş şti că nu m-aţi iertat.

Tace Nenea Iancu şi mă sfredeleşte îndelung cu privirea. Într-un târziu, zice:

— Bine, te iert (apoi, după încă o pauză). Şi ştii de ce?

— Poate… fiindcă… interpretez personajele operei dumneavoastră cu atâta dragoste…

…A zâmbit fără să-mi răspundă şi s-a topit din nou în neant.

*** Flacăra, 9 iunie 1962

Articolul Inedit: “Dialogul” lui Grigore Vasiliu Birlic cu I. L. Caragiale apare prima dată în Dosare Secrete.

 
Facebook Twitter Linkedin WhatsApp Messenger
 
Continuare pe Dosare secrete » Articole Dosare secrete » Istorie » Valentin - 3285 articole »
 
Inedit Dialogul Grigore Vasiliu Birlic Caragiale
 
Niciun comentariu
 
Adauga comentariu