Arme și etichete

Mobilizarea armelor în Orientul Mijlociu este dublată de mobilizarea cuvintelor. La 15 octombrie 2023, oameni de știință și practicieni ai dreptului internațional se simțiseră obligați să tragă un semnal de alarmă asupra „potențialului genocid din Gaza” (aici; la 4 noiembrie a.c., cifra semnatarilor „iluștri” ajunsese la 880). Argumentele luării lor de poziție: bombardamentul neîncetat și nediscriminatoriu al forțelor israeliene; asediul complet al Fâșiei Gaza simultan cu oprirea furnizării de combustibil, electricitate și apă; forțarea deplasării palestinienilor din  Nordul în Sudul Fâșiei Gaza; escaladarea violenței, arestările, expulzările și distrugerea comunităților palestiniene din Cisiordania și Ierusalim.

Pentru recunoașterea crimei de genocid este centrală stabilirea „intenției” (de a produce un genocid). Semnatarii declarației iau drept probe ale planului genocidar declarațiile oficialilor israelieni din 7 octombrie 2023 „care par să reproducă retorica și tropii specifice genocidului și incitării la genocid”. Astfel, ministrul israelian al Apărării, Yoav Gallant, a declarat la 9 octombrie că „luptăm cu animalele umane și acționăm în consecință”. Ulterior, Gallant a anunțat că „Gaza nu se va întoarce la ceea ce era înainte. Vom elimina totul”. Pe 10 octombrie, Coordonatorul armatei pentru activități guvernamentale în teritorii, generalul-major Ghassan Alian a adresat acest mesaj locuitorilor din Gaza: „Animalele umane trebuie tratate ca atare. Nu va fi curent și nici apă, vor fi doar distrugeri. Ați vrut iadul, veți găsi iadul”. Alte „dovezi” ale instigării la genocid ar fi declarații ale oficialilor aleși (e.g., apelul unui membru al Knesset, Ariel Kallner, din 7 octombrie pentru „obiectivul Nakba! [catastrofa pentru palestinieni] O Nakba care va umbri Nakba din 1948”) și bannerele afișate în orașele israeliene care cer „populație zero în Gaza”.

Acuzarea Israelului de genocid se va răspândi vertiginos în luna noiembrie. Cuvântul acuzator va fi repetat la demonstrațiile pro-palestiene dn toată lumea. (Am reținut atenționarea: sunt proteste anti-israeliene sau pro-Hamas[i].) Liderul Hezbollah, Sayyed Hassan Nasrallah și ministrul de Externe iranian îl vor repeta – tocmai ei! În întâlnirea cu Secretarul de Stat Antony Blinken, din 5 noiembrie, Mahmoud Abbas, Președintele Autorității Palestiniene a vorbit despre „genocidul produs în Gaza de Israel”.

Cât de serioase sunt argumentele „mulților cercetători și practicieni” privind genocidul „comis de Israel”?

Israelul se află într-un război total cu forțele Hamas pe care este obligat să le învingă. Condițiile confruntării sunt dramatizate prin folosirea, de către Hamas, a mijloacelor perfide: tratarea palestinienilor drept scuturi umane, crearea de ascunzișuri în sau sub spitale și școli, folosirea ambulanțelor în deplasări, falsificarea autorilor de dezastre și a cifrelor ș.a. Ajuns în Israel, secretarul de stat Anthony Blinken a subliniat situația: „Hamas, în mod cinic și monstruos, folosește în mod deliberat oameni – bărbați, femei și copii – ca scuturi umane, își pune posturile de comandă, își pune conducerea, își pune luptătorii, își pune armele, își pune munițiile sub spitale sau chiar în interiorul lor – școli, moschei – face acest lucru incredibil de provocator” (aici).

Statele Unite nu au rămas la susținerea Israelului. Anthony Blinken a legat rezolvarea crizei actuale de un proiect de viitor care să stabilească condițiile pentru o pace durabilă. Calea ar fi să se ajungă la „două state pentru două popoare”, „cel mai bun garant – și poate singurul garant – al unui Israel trăind în securitate și democratic și a unui stat la care palestinienii au dreptul”.

Blinken va detalia în fața Congresului american: „ceea ce ar avea cel mai mult sens ar fi ca o Autoritate Palestiniană eficientă și revitalizată să aibă responsabilitatea de guvernare și, în cele din urmă, de securitate pentru Gaza”. Pentru a ajunge aici, între timp, ar putea exista „aranjamente temporare” implicând „agenții internaționale care ar contribui la asigurarea atât a securității, cât și guvernării” (aici).

Ce se întâmplă civililor în Gaza este o tragedie. Obiectivele de război trebuie puse în echilibru cu cele umanitare. Israelul este dator să protejeze civilii și ca obligație de drept internațional, și ca obligație de decență față de propriul popor. Această datorie este cu atât mai evidentă cu cât „menținerea Gaza sărace și sub controlul Hamas” a făcut parte din strategia dezvoltată de Netanyahu. Premierul israelian a mizat pe faptul că un Hamas slăbit servește intereselor Israelului. Cum cu Hamas nicio negociere nu era posibilă, nici negocierile cu guvernul din Gaza nu erau necesare. „Așadar, Netanyahu chiar a facilitat și a permis finanțarea guvernării Hamas cu bani proveniți din Qatar, un stat care sprijină deschis Hamas și Frăția Musulmană” (aici).

Guvernele de la Tel Aviv au responsabilitatea lor. Dar cum?, cum?, cum? poate fi oprită tragedia în derulare? Turneul diplomatic al Secretarului de Stat american în Orientul Mijlociu nu poate concilia, în imediat, rațiunea războiului, grijile umanitare de moment și proiectul unui viitor mai sigur în regiune. În următoarele săptămâni războiul va mai face ravagii. Un posibil armistițiu, care se întrevede în ultimele declarații de la Tel Aviv, a opririi invaziei în Gaza în schimbul eliberării ostatecilor depinde de „rațiunea” unui grup de criminali Hamas.

***

Acesta este contextul în care avem de privit exemplele „mulților cercetători și practicieni” care susțin că statul Israel ar avea intenție genocidară. Ele sunt puerile, mai curând dovada că autorii „semnalului de alarmă” nu au reușit să găsească argumente rezonabile pentru interpretarea lor. Declarațiile generalilor, politicienilor și ziariștilor israelieni exprimă furie, dorința revanșei, hotărârea de a acționa. Dar este de-a dreptul rizibil să le interpretezi drept plan genocidar. Nu există niciun exemplu în jurisprudența  internațională a crimei de genocid care să interpreteze astfel de declarații drept genocid.[ii]

Acțiunile genocidare ale Hamas

În luna noiembrie, nouă familii israeliene, victime ale atacului din 7 octombrie s-au adresat Curții Penale Internaționale cu plângeri în care acuzau acțiunile genocidare ale Hamas[iii]. Crimele de război pe care le-au invocat erau documentate chiar de teroriști, prin filmele cu atrocitățile lor, amplu difuzate tot de ei. Miza plângerilor este emiterea de către CPI a unor mandate internaționale de arestare pe numele liderilor Hamas.

Acțiunile genocidare ale Hamas sunt atât de limpezi, încât nu văd cum procurorii CPI le-ar putea contesta natura. Obiectivul organizației teroriste este o Palestină fără Israel. Deși dorința de a vedea dispărind statul Israel și propaganda în acest scop nu reprezintă un genocid, faptul are relevanță în coroborare cu alte elemente. Atacul din 7 octombrie a constat în uciderea sistematică a evreilor (și a invitaților lor), indiferent de vârstă, de gen, de orice alt criteriu.Teroriștii au eliminat de pe fața pământului tot ce le era în față. Au continuat să o facă până când forța armată i-a oprit. Dacă nu ar fi existat acea pavăză militară, luptătorii Hamas ar fi continuat să ucidă israelienii până la ultimul din ei.[iv]

Conform definiției, acțiunile de acest fel, chiar dacă nu anihilează complet o populație, sunt genocid: ele vizează anihilarea cel puțin a unei părți relevante din populație din motive etno-naționale și religioase. Participarea și conspirația la genocid sunt ambele crime internaționale. Nu doar liderii Hamas sunt de acuzat pentru genocid; ci și luptătorii care au participat la atac, iar restul membrilor Hamas, pentru a fi conspirat pentru genocid. Prin natura faptelor și prin claritatea intenției, asaltul Hamas din 7 octombrie descrie o acțiune genocidară mult mai clară decât alte acțiuni genocidare recunoscute ca atare, precum cele din fosta Iugoslavie și din Sudan.

Timiditatea de a declara acțiunile unor formațiuni islamiste radicale drept genocidare

Am chiar o mirare, de ce calificativul de „acțiune genocidară” nu a fost imediat așezat pe umerii Hamas la 7 octombrie? Această „timiditate” se adaugă unora anterioare privind acțiuni genocidare purtate de formațiuni islamiste împotriva „necredincioșilor”. Cazul cel mai frapant este al atrocităților ISIS, pe care guvernele Marii Britanii și ale Canadei au refuzat să le denunțe drept genocid. Alte guverne occidentale au evitat luarea unor poziții pe subiect. Autoritățile acestor state erau implicate direct prin faptul că cetățeni ai lor deveniseră luptători ai ferocei organizații. Cetățenii lor erau condamnabili cel puțin pentru a fi conspirat în vederea comiterii genocidului, pentru a fi incitat direct şi public la comiterea genocidului, pentru tentativă de genocid și complicitate la genocid.[v]

Organizația American Center for Law and Justice adresase în anul 2017 mai multor state, un apel care exprima frustrarea față de evitarea responsabilităților pe care le aveau:  „Este șocant ca Organizația Națiunilor Unite să nu fi recunoscut în mod oficial că atrocitățile comise de Statul Islamic împotriva creștinilor Yazidis și a altor minorități religioase și etnice din Irak, Siria și din alte regiuni constituie genocid, astfel încât să fie asumate obligațiile comunității internaționale în temeiul Convenției privind prevenirea și pedepsirea crimei de genocid și responsabilitățile bine stabilite de a asigura protecție”.[vi]

În Germania, o fostă membră a Statului Islamic a fost condamnată la 10 ani de închisoare pentru „a fi asistat și instigat la crime împotriva umanității prin înrobire, tentativă de crimă și a fi asistat și instigat la crime de război prin tentativă de omor prin omisiune și apartenență la o organizație teroristă străină”.[vii] Dar nici magistrații germani nu au folosit incriminarea de genocid.

Recunoașterea caracterului genocidar al atacului din 7 octombrie ar induce obligații internaționale tuturor statelor. Ar face dificilă aclamarea făptuitorilor prin procesiunile de solidarizare ori protest ale simpatizanților Hamas din Occident. L-ar obliga pe Recep Tayyip Erdoğan să se gândească de două ori înainte de a susține că soldații Hamas sunt luptători pentru libertate. Ar crea condiții frontului diplomatic necesar găsirii unei soluții în contenciosul dintre israelieni-palestinieni. Și, esențial pe termen lung, ar sublinia pericolul islamismului radical în lume, natura genocidară a „celui de-al treilea val « totalitar » al secolului al XX-lea, după dispariția social naționalismului și a comunismului de tip sovietic”.[viii]

Note

[i] IPT-Investigative Project on Terrorism, ”Stop Calling Them ‘Pro-Palestine’ Rallies,” The Jewish Express, November 5, 2023.

[ii] Acest tip de super-interpretare îmi amintește de tratarea scrierilor și declarațiilor drept crime de război la începutul comunismului. Amintesc de condamnarea scriitorului Vintilă Horia sub această acuză în anul 1946, in absentia. În anul 2018, Tribunalul Dolj  a infirmat rațiunea condamnării scriitorului într-un proces care privea statutul de cetățean de onoare acordat lui Vintilă Horea de Consiliul local Segarcea (aici).

[iii] AFP and TOI STAFF, ”9 bereaved Israeli families bring ICC war crime, genocide complaint against Hamas Investigation into October 7 massacre and subsequent Israel-Hamas war could be conducted within probe into Israel launched by ICC in 2021,” Times of Israel, 3 November 2023.

[iv] Afirmația nu este o „ipoteză” și nici o transgresare a logicii în termenii lui „dacă”. Ea este juridic tot atât de consistentă precum în cazul unei persoane care trimite adversarului amenințări cu moartea, care trage în el țintind inima, dar îl atinge, nemortal, doar în coastă. Persoana va fi trimisă în judecată pentru intenția omuciderii. Nereușita atentatului nu-i anulează intenția.

[v] Pentru detalii, vezi Gabriel Andreescu, Globalizarea ipocriziei. Pentru o abordare umanistă a eticii memoriei. Polirom, Iași, 2023, pp. 142-143.

[vi] Gabriel Andreescu, Globalizarea ipocriziei…., p. 142.

[viii] Robert S. Wistrich, „Anti-Zionist Connections: Communism, Radical Islam, and the Left” in Alvin H. Rosenfeld (ed.), Resurgent Antisemitism. Global Perspectives, Indiana University Press, Bloomington and Indianapolis, 2013, p. 418.