Interviu dat de generalul Stefan Gusa domnului colonel Valeriu Pricina la 20 martie 1990:

Reporter: – Domnule general Guşă, s-ar putea spune că v-am invitat la o cafea. Cafeaua este pe masă, deci invitaţia este reală, dar intenţia noastră este oarecum mai sus de nivelul invitaţiei prime, că să zic aşa. Să intrăm deci direct în subiect, nu cred că persoana dumneavoastră mai necesită nişte prezentări speciale. Să refacem, asta a fost intenţia noastră în această primă întâlnire, să refacem momentul Timişoara, atât cât se poate şi atât cât memoria vă ajută după momentele trăite, de mare tensiune, să putem reface acest moment atât de important, Timişoara. Dar mai întâi, cum aţi ajuns în dispozitiv acolo, la Timişoara?

General Ştefan Guşă: – În data de 17 decembrie. N-am să descriu toată data de 17, toate evenimentele, toate telefoanele care s-au dat.

– Ceea ce vi se pare esenţial. Doar atât.

– Încep de la momentul plecării la Timişoara. În jurul orelor 14, ministrul Apărării Naţionale a primit un telefon, cred că de la fosta conducere. După primirea telefonului m-a anunţat că o să plec la Timişoara, că acolo situaţia este destul de gravă, împreună cu un grup de generali, respectiv cu generalii Stănculescu şi Chiţac, să-mi aleg o grupă de ofiţeri din Marele Stat Major, de care să mă pot ajuta în situaţia că ajung acolo să clarificăm problemele, să vedem despre ce e vorba; că vom pleca cu un avion de la Aeroportul Otopeni, de la Flotila Specială, iar că şef al acestui grup vă fi fostul secretar al Comitetului Central, Ion Coman, care va veni, direct, la aeroport. De asemenea, înainte de a pleca, mi-a mai spus că va merge, adică s-a stabilit la conducere să meargă şi fostul general Nuţă (adjunctul ministrului de Interne şi şef al Inspectoratului General al Miliţiei). Ne-am dus la aeroport, eu am ajuns primul până să vină ceilalti, mă rog, s-a întârziat, n-au reuşit să vină toţi ofiţerii care i-am stabilit eu, dar o parte din ei au reuşit să vină şi nu am mai aşteptat. În jurul orelor 15, nu mai ştiu chiar exact, am decolat. În orice caz, cam pe la 16.30 am ajuns la Timişoara.

– Ce-aţi găsit acolo? Care era atmosfera?

– La aeroport ne aşteptau foarte mulţi. În primul rând, era locotenent colonelul Zeca, el era şeful care asigura conducerea marii unităţi mecanizate, câţiva ofiţeri şi de la Interne erau. Sigur, toţi erau speriaţi, agitaţi, spuneau că în oraş este mare debandadă, că situaţia e foarte gravă, mă rog, în primele momente nici n-aveam cum să ne edificăm prea mult. La un moment dat, ni s-a anunţat de către secretarul Coman că punctul de comandă va fi la Comitetul Judeţean de Partid din Timişoara şi că acolo trebuie să ne întâlnim, dar că în drum vom trece şi pe la Inspectoratul Ministerului de Interne. Sigur, ne-am deplasat către Inspectorat. Am ajuns acolo împreună cu generalul Stănculescu, parcă şi cu generalul Chiţac, împreună cu aghiotantul meu, am uitat să spun, cu căpitanul Gheorghe. Am găsit acolo doi ofiţeri în civil, ulterior am aflat că unul dintre ei era generalul Macri şi încă unul, care ne-au spus că situaţia este deosebit de (lipsa de auditie – n.).

– Deci nu-i cunoşteaţi dinainte?

– Nu-i cunoşteam dinainte, categoric, n-am avut ocazia să-i cunosc (lipsa de audiţie – n.). că situaţia este deosebit de gravă, că se acţionează, că s-a incendiat, că nu putem pătrunde, în niciun caz, la comandamentul marii unităţi. Şi atunci am spus: „Lasă, domnule, că vom pătrunde, oricum eu voi pătrunde, chiar dacă voi pătrunde cu un tanc”. Oricum, acum mă miră invenţiile care sunt în Procesul Timişoara, sigur le revăd după două luni şi jumatate, poate că mi-au scăpat unele amănunte, dar e interesant că apar fel de fel de declaraţii ale mele, care sigur n-au fost, probabil că realitatea….

– Poate nişte interpretări.

– Interpretări, ştiu eu, cum s-au pus de acord. Cert e că n-am rămas decât foarte puţin, scurt, foarte scurt timp acolo. Comandantul marii unităţi era cu mine şi am plecat către Cazarma Oituz, o alta cazarmă din apropierea comandamentului diviziei să vedem dacă sunt telefoane să ne putem informa. Acolo, începuse deja să se însereze, nu erau condiţii pentru a conduce şi am hotărât urgent să mergem la comandamentul marii unităţi, la comandamentul diviziei. Lume nu am găsit în faţa comandamentului, se afla mai departe. Era o maşină care arsese în faţa comandamentului şi aparţinea unuia dintre ofiţerii din comandament. În faţă mai era un fel de baracă; am înţeles după aceea că era vorba de nişte chioşcuri de librării, care practic arseseră, dar focul mai mocnea. Se auzea, într-adevăr, zgomot pe stradă. Am urcat în comandament, m-am informat, pe scurt vă spun, bineinţeles, pentru că eu unele dintre probleme le-am relatat colegilor de la ziarul «Armata poporului», sigur, cât am putut şi lor. Mi s-a spus că deja s-a tras în sus pentru că s-a încercat să se intre în comandamentul diviziei. Am rămas foarte mirat de ce în comandament.

Între timp, însă, am fost intrerupt de un telefon de la Comitetul Judeţean în care am fost interpelat că de ce nu mă prezint, pentru că a fost teleconferinţă. De la început vreau să precizez că n-am intenţionat deloc să mă duc la Comitetul Judeţean, nu din alt motiv, dar acolo unde mă aflam erau legăturile, la divizie erau legăturile cu Armata. De acolo puteam să vorbesc şi cu ministerul şi cu unităţile militare şi cu cealaltă mare unitate de apărare antiaeriană, din garnizoană, pe care le credeam, la data respectivă, că erau în dispozitiv. Cert este că se încercase şi se ieşise, de fapt, la unele obiective. M-au informat că multe obiective sunt păzite deja de armată, în special depozitele de armament şi muniţie, care prezentau un pericol deosebit. Mă rog, au reuşit să-mi prezinte şi o hartă pregătită de cei care plecaseră mai devreme.

Am omis să vă spun că dimineaţă fusese trimisă o alta grupă din Marele Stat Major, formată din câţiva ofiţeri care au plecat cu avionul de dimineaţa, la Timişoara, şi care lucraseră deja. Mi-au prezentat obiectivele în care Armata era angajată, cam ce forţe au fost scoase, că deja sunt nişte morţi şi răniţi. Dar situaţia era foarte confuză.

– Deci, morţi şi răniţi, din partea trupelor noastre.

– Şi civili şi soldaţi răniţi, adică avuseseră deja loc nişte incidente.

– Deci, când aţi ajuns dumneavoastă acolo, deja se produseseră incidente, cu un anumit număr de morţi.

– Absolut, se produseseră incidente. Da, sigur că dă. Foarte greu cunoşteam situaţia, pentru că trupele erau împrăştiate. De fapt, poate anticipez, s-a şi urmărit probabil împrăştierea asta, dacă îi putem spune aşa, dispersarea asta a nenumăratelor forţe, peste tot, în foarte multe locuri, pe baza unor telefoane, a unor informaţii, care ulterior ne-am dat seama că multe din ele erau confuze sau unele eronate. Oricum, a fost o situaţie deosebit de neclară.

Către orele 21-22, nu pot să-mi amintesc exact ora, am fost solicitat de secretarul Ion Coman să trimit două TAB-uri şi să merg şi eu cu ele, că să facem, impreună cu secretarul Comitetului Central, Ilie Matei, şi nu mai ştiu cine era acolo, să facem un tur prin oraş, să vedem ce s-a întâmplat. Am mers cu două TAB-uri în faţa Judeţului. Nu mai era lume pe stradă, erau doar grupuri. Se vedeau, însă, cert urmele unor atacuri, ale unor devastări. Asta e realitatea. E crudă, dar asta e realitatea. Am făcut acest tur, am văzut magazinele sparte, unele incendiate. Ne-am întors, i-am lăsat la sediu şi m-am întors la comandamentul diviziei. Eu n-am mers cu TAB-ul, ci în cabina unui autocamion.

– Deci, tot decorul concorda cumva cu informaţiile pe care le aveam cu toţii, aici.

– Exact, pe care le aveam iniţial. Că sunt huliganisme, vandalisme, nu ştiu ce. Eram foarte nedumeriţi. I-am întrebat pe comandaţi, i-am şi chemat în acea noapte şi de fapt în fiecare seară am chemat toţi comandanţii de unităţi din marea unitate mecanizată. E adevărat că nu i-am chemat pe cei de la apărarea antiaeriană, deoarece bănuiam că sunt în dispozitiv, cu misiuni specifice acestor trupe. Şi ei, comandanţii, erau nedumeriţi de ce se întâmpla, că s-au încercat atacuri asupra unor depozite, dar nu de către mase, ci de anumiţi indivizi. Dar n-am înţeles ce se întâmpla, de fapt. Toţi erau neclari, erau nedumeriţi.

– Adică nu s-au dus demonstranţii, cu miile, acolo, că să atace.

– În niciun caz. Au fost, însă, grupuri de oameni, n-am înţeles de cine dirijaţi şi în ce scop. Au făcut aceasta şi, după aceea, sigur că am realizat, mult mai târziu, de fapt o să revin şi la asta, anticipez, după aceea ne-am dat seama că s-a încercat, de fapt, o atragere a Armatei într-un măcel, la Timişoara.

– Când aţi avut această imagine, de fapt?

– Imaginea, practic, am avut-o de-abia în seara de 18, dar, mai precis, în ziua de 19, când, personal, m-am deplasat la ELBA. Trec peste nişte amănunte, vă rog să mă iertaţi, poate mai revin la ele.

– Nu-i nicio problemă, să ajungem la ceea ce este esenţial.

– Oricum, lumea era nedumerită, iar Armata era, vă spun, pusă într-o situaţie cu totul şi cu totul inedită. Noi n-am fost niciodată pregatiţi pentru aşa ceva şi eram toţi nedumeriţi, ce se întâmpla, de fapt, cine avea aversiune împotriva noastră? Populaţia în niciun caz, soldaţii erau oameni din popor, erau unii poate chiar de acolo. Toţi ştiam că n-aveau niciun motiv, eram toţi informaţi, ştiţi foarte bine, cu alte probleme, cu alte pericole care ne păşteau.

– Se insinua o intervenţie din afară.

– Exact. Şi, din păcate, au fost şi aceste aspecte pe care vi le-am relatat, de acţiuni împotriva militarilor. Sigur, nu de demonstranţi şi nu de oameni, nu de studenţi, nu de elevi, ci de anumite elemente. Asta e realitatea.

– Tancuri blocate, incendiate?

– Au fost şi treburile astea.

– Iertaţi-mă că vă întrerup. Se vorbeşte de afluirea către Timişoara a unor unităţi de-ale noastre, de tancuri.

– Este foarte adevărat.

– Adevărul care este? Veneau că să acţioneze împotriva demonstranţilor sau veneau pe firul acestei idei care se acreditase, că se află zona în pericol militar?

– Pe firul acestei idei, că zona este în pericol militar şi se trimiteau o serie de unităţi din apropiere, nu unităţi, practic erau subunităţi, asta e realitatea, au fost nişte subunităţi care veneau pentru că era pericolul pe care îl ştiţi, să fim atacaţi de cineva. Nu ne gândeam că vom acţiona împotriva demonstranţilor, niciodată. Armata nu s-a gândit niciodată la asta. Unităţile au fost trimise de minister. Am fost anunţati că vine ceva de la Buziaş, ceva de la Lugoj şi de la Arad. Am luat legătura cu comandanţii de unităţi din garnizoană, pentru a-i primi în cazărmi, pentru a-i caza, pentru că veneau oamenii, unii veneau noaptea, nu cunoşteau oraşul, trebuiau să trimită călăuze, se putea întâmpla orice, adică, practic, era un haos. Or, în acest haos trebuia un pic de ordine.

Adică au fost nişte clipe foarte grele. Efectiv, în data de 18, n-au fost probleme deosebite, cel puţin din informaţiile pe care le primeam, decât faptul că se încercau acţiuni asupra unor depozite, pe la unele obiective. Dar, în seara zilei de 18, au fost iarăşi nişte manifestaţii în stradă şi am fost informat de către cei care erau acolo – pentru că aveam o serie de ofiţeri de la Cercetare, de la unităţile care erau acolo şi care mă informau cu ce se întâmpla, apoi am început să trimitem noi oameni să vadă ce se întâmplă de fapt, care e realitatea, că s-a tras în zona Catedralei şi că tot în zona aceea exista un parc unde au fost arestaţi foarte mulţi.

Am întrebat: „Domnule, au tras soldaţii?”. „Soldaţii au tras în sus”. „Atunci cine a tras?”. Era foarte neclar şi nici acum nu pot să afirm cu certitudine, ar fi injust să spun că s-a tras, că au fost victime. Oricum, vreau să vă spun că în data zilei de 18 am fost informat, cred de către locotenent-colonelul Zeca, că se intenţionează, că oamenii cer – au auzit în mulţime că oamenii cer să-şi vadă morţii, să-şi ia morţii lor. L-am întrebat unde sunt, unde s-au dus, dacă ştie unde. „La Spitalul Judeţean”, a răspuns. Mi se părea ceva firesc. Şi, atunci, l-am sunat, la Judet, pe secretarul Ion Coman şi i-am spus: „Am informaţia că vor să-şi ceară…”. Mi-a spus că nu e treaba mea, să nu mă amestec, că n-o să-i ia atunci. Mă rog, a fost un episod care (lipsa de auditie – n.), mult mai târziu mi-am dat seama, după ce-am aflat ce s-a întâmplat cu cadavrele.

– Cu cadavrele, cu aducerea lor la Bucureşti.

– Oricum, Armata n-avea nici un interes să îşi fure cadavrele.

– Dacă ar fi existat şi dacă ar fi existat din vina noastră, fireşte.

 Preluare: Fundația Gușă

Citește și:

Generalul Ștefan Gușă către Ion Iliescu, care vroia armata sovietică în România: „Nu, domnule Iliescu, nu e nevoie. Nu faceţi greşeala asta!”

„În acele zile, în primul rând, trebuia să se evite producerea de incidente în interiorul granițelor. Pentru că nu era vorba doar de Timișoara. În toate orașele am dispus să se păzească obiectivele militare de maximă importanță. Pe lângă armament, muniții, am dispus și protejarea unor obiective economice de mare importanță, ca – spre exemplu – Solventul, Uzina Electrică etc. În același timp, eram preocupați să fim apți de ripostă, în cazul unei intervenții din afară”.
Interlocutor: Existau semnale în sensul acesta?
General Ștefan Gușă: Noi aveam niște informații. Din păcate, nu dispuneam de un volum prea mare de informații, dar aveam unele în legătură cu anumite mișcări de trupe în țări vecine sau ”prietene” (Citește mai departe…)