Festivalul Woodstock de muzică și arte a avut loc în vara lui 1969, la o fermă de lângă New York, într-o mare de noroi și între cele două valuri ale epidemiei, respectiv Gripa Hong Kong (H3N2) care a ajuns în America în decembrie 1968 si a stat până la începutul lui 1970 ucigand 100.000 de americani. A lovit în două valuri iar la nivel global au fost estimate 1 milion de decese.

Organizatorii așteptau 30.000 de spectatori, dar s-au trezit la ușă cu sute de mii. Trei sute de mii. Cozile se întindeau pe 30 de kilometri, așa că oamenii și-au abandonat mașinile pe drum ca să ajungă la concerte. Apa, mâncarea și locurile de dormit nu au fost suficiente.

Joan Baez, Jimi Hendrix, Jefferson Airplane, Santana, Ravi Shankar, ideea de droguri din belșug și de adunare de oameni fără inhibiții și fără precedent au fost principalele elemente care au atras publicul în această aglomerație de tinerețe întinsă pe 8 hectare.

Cu toate astea, lumea s-a purtat civilizat, spune un articol apărut pe 17 august 1969 în New York Times.

Cele mai multe intervenții medicale au fost pe fondul reacțiilor adverse de la droguri și nu din cauza epidemiei. Doctorii au fost chemați la fața locului mai degrabă din cauza potențialei amenințări reprezentate de epidemie într-o mulțime de așa dimensiuni. Dar nimic nu s-a întâmplat. E adevărat, când a avut loc festivalul, americanii nu erau în vârful epidemiei.

Totuși, nimic nu a fost închis, bursele nu s-au prăbușit, guvernele nu au luat nicio măsură de izolare și distanțare. Șomajul nu a crescut, oamenii nu au fost arestați sau amendați. În media, epidemia nu a devenit niciodată un asemenea subiect major. Jurnaliștii erau preocupați cu războiul din Vietnam, călătoria pe lună și revoluția sexuală. Singurele acțiuni luate au fost colectarea de date, testarea și vaccinarea. Pe atunci, de așa ceva răspundea comunitatea medicală, nu guvernele.

Dacă am fi acționat în ’69 așa cum o facem acum, Woodstock-ul, care a schimbat pentru totdeauna fața muzicii și a artei și care încă influențează tinerii artiști, nu ar fi avut loc niciodată. Oare cât pierdem în momentul de față? Câte astfel de momente?