Web Analytics

… despre moarte. Si despre idolii de sub fusta

Tweet

Motto: „Dacă Ortodoxia ar fi ceea ce ne predau manualele de teologie, eu astăzi aș fi un ateu” spunea unul dintre marii teologi greci ai secolului XX, Părintele Ioannis Romanidis (Familia Ortodoxa,)

… pentru ca moartea are un avantaj – e intotdeauna stirea zilei.  E singurul „breaking news” de fiece zi. Nu se perimeaza. Guvernele vin si pleaca, uraganele si cutremurele de pamant vin si pleaca, accidentele de masina si razboaiele vin si pleaca, imperiile se ridica si pier. Moartea ramane constanta. Teoretic vorbind, n-ar trebui sa ne ia prin suprindere. Si, totusi, ne ia. Teoria ca teoria, practica ne omoara (sic). Mai ales atunci cand esti inca la inceputurile vietii. Mai ales atunci cand te-ai straduit sa traiesti asa cum se cuvine, amenintarea directa a mortii te ia de piept si te forteaza sa-ti intelegi viata. Sau macar sa incerci.

De ce?” e o intrebare profund omeneasca. Vrem sa intelegem. ...

... Vrem relatii de cauzalitate. Facem carii pentru ca nu ne spalam pe dinti. Asta intelegem. Facem cancer pulmonar pentru ca fumam. Intelegem si asta. Cum intelegem de ce se intampla accidente cand oamenii sunt bauti la volan sau apasa prea tare pedala de acceleratie. Cu moartea asta putem trai (sic). Dar cand mergi linistit pe strada si-ti cade un meteorit in cap, a cui e vina? Cu ce-ai gresit? Cu ce-a gresit Iov? Dar a gresit Iov? Pana si Dumnezeu zice ca nu. Si totusi.

Suntem insetati dupa cauzalitati. De aceea ne plac genele, psihanaliza, dreptatea sociala si … religia – pentru ca ne scapa si de raspundere si de oboseala ganditului. Nu noi suntem de vina. De vina sunt genele, copilaria nefericita, societatea sau … Doamne-Doamne care face pariuri iresponsabile cu diavolul pe spinarea bietului Iov. Prietenii lui Iov il declara responsabil pe Iov. „Mai, ceva ai facut tu gresit, cumva ai pacatuit tu, ca Dumnezeu nu pedepseste de pomana..” Dar Iov nu se lasa. Stie ca n-a facut nimic gresit, dar mai stie si ca Dumnezeu nu face nimic gresit. Asa ca se ia de piept cu nedumerirea asta fundamentala. Iar Dumnezeu ii mustra (aspru) pe prietenii lui Iov si-l binecuvanteaza pe Iov.

Mai sunt insa si intamplari „bune”. Uneori castigam la loz in plic sau picam pe subiect la examenul de admitere la medicina. Se intampla si din astea. Intamplarile astea, la fel de intamplatoare ca si cancerul, nu ne ridica, insa, sprancenele cauzalitatii. Atunci nu ne intrebam „de ce?” Asumam, chiar fara sa ne gandim, ca ni se cuvine.

Am descoperit revista „Familia Ortodoxa” din intamplare. Din intamplare am si inceput s-o citesc, pentru ca-n mod normal nu ma pasioneaza „revistele religioase”, cele in care totu-i vis si armonie, nu exista indoieli, nici „cred, Doamne, ajuta necredintei mele”. Nu ma pasioneaza reclamele. Ei bine, „Familia Orotodoxa” nu se numara printre ele. Asta a fost o intamplare buna. Are si ea, ca toate revistele, slabiciunile ei, dar are si ceva ce n-am mai intalnit: Are tupeu. Are tupeul de a gandi ortodox. Stati! Nu zambiti pe sub mustata si nu radeti in barba! [Nota: Interesant cum toate aceste expresii au ceva de-a face cu podoaba capilara masculina, nu?] A gandi ortodox presupune a gandi, bunaoara, precum Parintele Nicolae Steinhardt. Sau precum Andrei Plesu. A gandi ortodox presupune a cauta cu infrigurare „de-ce-ul”, dar a lasa si suficient spatiu pentru acceptarea neputintei de-a lamuri totul in aceatsa viata. N-o mai lungesc: a gandi ortodox presupune a gandi.

Gandirea n-are confesiune, dar confesiunile au diferite feluri de-a gandi – si moartea si viata.

In ceea ce urmeaza puteti citi o confesiune (ingaduiti-mi sa ma joc putintel cu cuvintele) din „Familia Ortodoxa”. E reala. Am ajuns sa cunosc oamenii – tineri parinti, confruntandu-se, sincer, cu intrebarea „de ce?

Pentru cei care vor sa stie mai mult, detaliile se pot gasi pe http://www.familiaortodoxa.ro

„Iar de va fi să mor…”

Și, pentru că soțul meu v-a povestit experiența confruntării lui cu boala, în articolul „O neașteptată condamnare la viață”, iată, mă simt și eu datoare să vă scriu.

Știu, poate încep prea brusc, fără nici o introducere, poate frumos era să vă dau „Bună ziua”. Dar, cum spunea Părintele Arsenie Papacioc, „moartea nu vine la o cafea”. La fel, nici cancerul nu vine politicos, nu bate la ușă. Intră direct cu bocancii în camera cea bună, se așază pe lenjeria albă, umplând totul de noroi, și nu se mai dă dus. Un musafir necioplit, un bădăran, un ucigaș, un violator la noi în casă. Îl privești cu groază: ce-i de făcut acum?

Era o neuitată zi de 8 martie. Nu, nu mă înțelegeți greșit, noi nu serbăm 8 martie, suntem niște ortodocși pollitically correct. Dar asta nu-nseamnă că, dacă aș fi primit cumva o prăjitură în ziua aceea, aș fi strâmbat din nas. Sunt, totuși, mama a trei copii, și încă mi se mai umplu ochii de lacrimi când mi se cântă „De ziua ta, mămico…”. Deci, spuneam că era o zi de 8 martie, pe la prânz. Soțul meu a intrat în casă, s-a oprit în fața mea, m-a privit drept în ochi și, fără absolut nici un menajament, mi-a spus: „Am cancer. Stadiu IV. Mai am de trăit trei săptămâni”.

Apoi a plecat. Trebuia să se pregătească de operație. Stătuse cu boala, de când observase primele semne și până acum, 7 ani de zile. În acea zi de 8 martie se hotărâse să meargă la doctor. Fusese programat de urgență la operație a doua zi. De Sfinții 40 de Mucenici.

Eu rămăsesem în același loc în care am primit vestea. Înghețată. Adică era ca și cum m-aș fi aflat într-un sloi de gheață, din care puteam vedea totul, dar nu puteam face nici o mișcare. Am rămas toată ziua în cubul de gheață, continuând totuși să funcționez, cu zâmbetul la fel de înghețat pe buze, ca nu cumva să simtă ceva copiii. Am considerat atunci că am fost în stare de șoc. Dar ulterior am înțeles că asistam, neputincioasă, la alt fenomen. Nu psihologic, ci duhovnicesc. Idolii începeau să mi se prăbușească, unul câte unul.

„Idolii de sub fustă”

Suntem o familie tânără ‒ pe atunci, pe când începe povestea noastră, nici unul dintre noi nu împlinise 40 de ani. Copilul cel mare era clasa a VIII-a, peste 3 luni urma să aibă examenul de capacitate; ținteam cel mai bun liceu, dar, până atunci, ne aștepta și o olimpiadă națională. Eram destul de ocupați, cu planuri mari, cu viitorul înainte. În urmă cu câțiva ani ne mutasem într-o căsuță la țară, la marginea Bucureștiului, pentru a trăi mai sănătos, mai feriți de antene, pentru a cultiva propria noastră grădină. Duceam un trai destul de curat, destul de „eco”, reciclam plasticul, iar din resturile de bucătărie produceam compost. Ne spovedeam și ne împărtășeam săptămânal, aveam șansa de a cunoaște mari Părinți ‒ mari de tot! ‒ ai zilelor noastre, de la care învățasem ce este viața duhovnicească. Ne rugam, și dădeam lecții și altora cum să se roage. Aveam cea mai bună viață cu putință. Și acum?

Și acum, iată-mă în cubul de gheață, plutind în derivă pe apele unui ocean necunoscut. Știam să mă rog, da, și-mi aduceam aminte de asta, dar ca să mă rog trebuia să fac o mișcare, trebuia „să sparg gheața” ‒ sper că ați înțeles că nu e o metaforă. Rămăsesem pur și simplu blocată, fără gânduri, fără rugăciune. Cât l-am blamat, de-a lungul vieții mele, pe ciobănașul mioritic! Eu, despre care-mi plăcea să spun că sunt „cea de-a treia soluție a lui Steinhardt” în carne și oase, eu, iată, m-am pomenit, în fața morții, fără urmă de viață în mine. M-am pomenit neînstare de luptă. Cu cine, adică, să mă lupt? Cu Dumnezeu? Ce, adică, să mă rog? Să-l vindece pe soțul meu? Dacă asta fusese voia Lui, atunci mă puteam eu pune împotrivă? Deci iată-mă, cioban mioritic, fără putința de a face o mișcare. Nici fight, nici flight. Eram freeze, cu totul și cu totul…

Cred că în acel moment am trăit o Judecată de Apoi personală. Simțeam că sunt în privirea lui Dumnezeu ‒ cum să spun? Simțeam că pe lume nu mai sunt decât eu și Dumnezeu, iar Dumnezeu Și-a ațintit privirea asupra mea. Vă puteți închipui, om cu prihană fiind, că nu mi-era prea confortabil. Nimic nu mai exista pe lume ‒ nu doar nimic material, ci, mai cumplit, nimic din planurile mele, din viitorul nostru fericit, pus la cale în detaliu. Totul se estompa. Ba nu, mai bine-zis, totul se prăbușea.

Când Rahila fuge cu Iacov de la tatăl său, îi fură idolii și-i ascunde sub fustă Facere 31:34. Cu idolii sub fustă eram și eu, dar nu știam. Abia târziu, târziu mi-am dat seama. Credeam că sunt un bun creștin, că tot ce fac, fac pentru Domnul. Da, dar ascundeam sub fustă idoli.

E un test ușor, pe care și-l poate face fiecare: dacă, aflând de boala cuiva dintre apropiați (sau chiar nu atât de apropiați, pentru că acum, pe internet, circulă multe povești) sau de moartea cuiva înainte de vreme, ni se chircește inima de teamă, atunci negreșit trebuie să ne căutăm și noi idolii ascunși. Desigur, teama aceasta de moarte este cât se poate de firească ‒ dar noi, creștinii, oare trebuie să fim firești? Firesc e omul trupesc. Creștinul, adevăratul creștin nu trebuie să se teamă. Teama este cel mai bun indicator că nu am ajuns încă să ne închinăm „în Duh și în Adevăr” Ioan 4:23. Este teama că ni se vor prăbuși idolii ‒ ai bunăstării, ai confortului, ai reușitei noastre și a copiilor noștri, ai unui viitor construit după planul nostru și ‒ credem noi ‒ al lui Dumnezeu. Însuși idolul unui „Dumnezeu” închipuit după bunul nostru plac, care să ne lege la șireturi, asta după ce ne-a spălat pe picioare, însuși acel idol se prăbușește. Dumnezeu, vasăzică, îndrăznește să facă și altceva decât să se conformeze planului nostru desăvârșit? Ei bine, asta n-o știam…

„O nouă religie,

foarte la modă astăzi”

Au trecut de atunci 2 ani și jumătate. Povestea o știți, mai mult sau mai puțin, din scrisoarea soțului, n-o să v-o spun și eu. Cred, totuși, că anumite aspecte le-am trăit la rândul meu, ca co-participant la boală. Pentru el a fost o problemă trupească, în primul rând. Pentru mine, una duhovnicească, și aceasta e perspectiva din care mă străduiesc să vă scriu acum.

Am început atunci tratamentul. Imediat, sau aproape imediat, pentru că întâi am încercat să luăm legătura cu medicii oncologi. Dar soțul meu nu a fost mulțumit; căuta o altfel de relație cu un medic, mai caldă, mai profundă, nu mecanică, nu „cu program”. Ci personalizată. Așa că nu a durat mult până când am ajuns la medicina alternativă, debutând în forță cu o terapie bazată pe post negru, care a durat, nici mai mult, nici mai puțin de 70 de zile! În paranteză fie spus, soțul meu nu a fost niciodată „un munte de om”, ci un intelectual mai degrabă plăpând, de statură medie. O astfel de cură, dublată de alergări istovitoare, zilnic, pentru a alimenta cu oxigen mediul anaerob în care se dezvoltase celula malignă (descoperire de Nobel, dacă nu știați), l-a întinerit efectiv cu 20 de ani. Strălucea. Noi, convinși până în ultima fibră că va funcționa, respectam terapia cu religiozitate.

Am spus „religiozitate”? Da, pentru că descoperisem o nouă religie, foarte la modă astăzi, precum vă puteți da seama și singuri. O religie numită „medicină” care, la fel cu toate celelalte religii, îți cere o dedicare trup și suflet, o credință neclintită, un devotament absolut, o urmare orbească a regulilor. Da, credeam că această nouă religie numită „medicină” ne va mântui. Ne pusesem toată nădejdea în ea. O urmam „la sânge”. La sfârșitul curei, apăruse deja o nouă tumoare.

Am început o nouă cură. Cu aceeași credință neclintită. De parcă toată energia noastră religioasă devenise combustibil pentru un rezervor greșit. Dacă nu aș fi observat fenomenul la multă, multă lume (nu doar la cei bolnavi), poate nici nu l-aș fi pomenit. În același timp, știu că aceste rânduri nu vor trezi pe nimeni. Vor sluji doar drept încredințare pentru cei care „au fost acolo”, au trăit și au înțeles aceleași lucruri. O confruntare de experiențe. Un „glas ce strigă în pustie”. Omenirea merge înainte, slujindu-și idolii, turnând religiosul în „vase de necinste”.

Ce e un idol? Ceva creat (nu neapărat material, poate fi foarte bine un plan de viitor, o idee care ne însuflețește, un gând, fie el bun sau rău – de aici și lupta cu gândurile, indiferent dacă sunt bune sau rele, toate sunt rele în sine, pentru că ne devin idoli pe care-i tămâiem ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă). Cred că unul dintre cele mai puternice cuvinte teologice spuse vreodată îi aparține lui Romanidis: „Între creat și necreat nu este nici o asemănare”. Deci singura cale pentru a scăpa de idoli este aceea a permanentei curățiri a minții noastre de tot ceea ce este creat. Este o muncă perpetuă, de aceea i se și spune „Rugăciunea neîncetată”. Asceza în sine, care înseamnă curățirea de gânduri, este a noastră și, după puteri, este „cât mai” continuă, iar după aceasta vine harul lui Dumnezeu și pune în locul creatului, de care ne-am lepădat, necreatul, a cărui lucrare se simte în inimă „cu suspine negrăite” Romani 8:26.

Aceasta este credința noastră. Iar teama nu e decât simptomul bolii duhovnicești, al nedesăvârșirii noastre, al păgânismul și idolatriei în care zăcem. Al faptului că nici nu ne-am început încă viața de creștini.

„Ca niște oi spre

junghiere”

Oare să dăm vina din nou pe „zilele rele” pe care le trăim, pe lumea confortului și a consumerismului în care, din neferire, a trebuit să ne naștem? Dacă noi suntem luați de curentul lumii e numai pentru că suntem, cu adevărat, niște creștini nevolnici. Nu știm că am fost trimiși „ca niște oi în mijlocul lupilor” Matei 10:16? Noi căutăm să ne fie bine, să ne facem „frate cu lupul” sau chiar, de ce nu, să fim lupi de-a dreptul, păstrând o cununiță de blană de oaie pe creștet, ca să ne vadă Dumnezeu, de Sus, ca oi. Cum am ajuns să ne temem ‒ mă silesc să nu folosesc cuvinte mai dure, dar cei îndrăzneți pot să „completeze spațiile goale” ‒ de tot ce mișcă în jurul nostru, slujind religiei bunului trai? Ascultăm în biserici pilda bogatului căruia i-a rodit țarina Luca 16:21, îl osândim în sinea noastră, dar nu vedem că noi suntem el? Nu alții, ci noi. Planurile noastre sunt „hambarele” noastre. Îl chemăm pe Dumnezeu doar ca să ne binecuvinteze belșugul. Dar nu le primim, din mâinile Lui, și pe cele bune, și pe cele rele cf. Iov 2:10. Nu știm să alegem darurile cu adevărat bune. Suntem asemenea fetei babei, care înșfacă lada mai mare. Nu știm, oare, că în lăzile mari se ascund balauri?

Nu de mult, copiii mei mi-au dat să ascult o melodie care mi-a produs fiori: „Bella Ciao”. Un amestec de triumf și tânguire. Versurile vorbesc despre un bărbat care, văzând că a intrat dușmanul în țară, se înrolează în ceata partizanilor. „Iar de va fi să mor”, zice bărbatul, cu seninătate, „să mă-ngopați în munte, la umbra unei flori frumoase”. Ascultam perplexă ușurința, bucuria, libertatea cu care acest om se ducea să moară. Unde ne-au dispărut valorile? Unde a dispărut frumusețea suferinței și a morții? Cine a înlocuit-o cu zâmbetul de tip cheese ‒ sau, mai strâmb, de tip selfie? Când a devenit suferința indecentă, indezirabilă, tabu? Cine a propovăduit acest mare idol al „bucuriei vieții”, când noi ar trebui să trăim „ca niște oi spre junghiere” Psalm 43:24?

O, am ajuns o lume de clovni bine machiați, ca „zâmbetul să reziste pe față”. Să nu cumva să se vadă ceva în spatele acestei măști grosolane ‒ nu doar de ceilalți, dar nici de noi înșine. E dizgrațios să suferi în ziua de azi. Toți trebuie să fim „zen”. Toți trebuie să fim deja mântuiți din această viață. Iar orice semn de cădere, pe trupul și pe sufletul nostru, este un blestem. Orice boală ‒ izolată aseptic și ținută la distanță (eventual, pentru a ne mângâia conștiința de buni creștini, de trimis anonim niște bani într-un cont de pe net). Am ales „lada cea mare” și am lepădat „lada cea mică”, cea șubredă și indezirabilă, a suferinței. Pe aceasta nu o vrem. Și totuși, comoara era numai aici. Dincolo, balaurii.

Am suferit mutații genetice, axiologic vorbind. Ne naștem toți cu un handicap ‒ de când? De la căderea lui Adam. O avem „în venă”. De aceea, în aceeași venă, avem nevoie de transfuzii cu Sângele Domnului, singurul care ne tămăduiește de boala morții ascunsă în noi. Și care e moartea care ne omoară înainte de moarte? Teama de suferință. Fuga de Cruce. Alegerea „lăzii mai mari”, a fetei babei celei leneșe, care-și caută un cufăr suficient de generos unde să-și ascundă idolii. Și totuși, ce e mai frumos decât suferința? Ce transfigurează, ce înduhovnicește, ce ne lipește și ne unește mai mult cu Domnul? Ar trebui, ca partizanul din „Bella Ciao”, să ieșim cu pieptul deschis la luptă, și fără nici o armă în mâini. Numai cu zâmbetul pe buze, purtând cununa slobozirii neîncetate de creat.

Ce legătură au toate acestea cu cancerul? E simplu, e vorba de perspectivă. Cu pieptul gol, deschis spre moarte, zâmbind. Urmează nu sfârșitul, ci marea întâlnire pentru care am fremătat o viață, cu Cel pe care L-am căutat, înfrigurați, clipă de clipă. Cu iubirea vieții noastre. Cu însăși Dragostea întrupată, Hristos.

Soția lui M.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

articole asemanatoare
Comentarii
Acest articol nu are niciun comentariu
adauga comentariu
bifeaza casuta antispam