Imaginează-ți următorul scenariu: ești înglodat în datorii și o persoană îți propune o sumă de bani care te-ar salva din această situație, dacă ai fi de acord să îți vinzi un rinichi. Ți-ai achita astfel toate datoriile și ți-ar rămâne ceva și pentru familia ta, dar te-ar putea costa sănătatea, poate chiar viața. Ce ai face?

Indiferent de opinia pe care o ai, cumpărarea și vânzarea de organe, țesuturi și părți ale corpului uman este interzisă și se pedepsește cu închisoarea. Cu toate acestea, din moment ce în prezent există o coadă lungă de potențiali beneficiari în România, de ce nu ni se permite să ne vindem propriile organe?

Piața de organe

În România, este permisă donarea de organe și sânge atâta timp cât în spatele unei astfel de acțiuni nu stă un câștig material. Cu alte cuvinte, o persoană poate semna o clauză prin care acceptă să își doneze organele după moarte, dar nu le poate vinde.

În același timp, lista bolnavilor care așteaptă un transplant este în continuă creștere.

Atunci, trebuie să ne imaginăm un calcul simplu: dacă ar exista o autorizație pentru ca vânzarea de organe să se facă în timpul vieții, nu ar duce aceasta la mai puțini oameni în nevoie care să aștepte ani la rând? Deși răspunsul este da, problema este mai complexă.

Chiar și cei care apelează la site-urile de anunțuri pentru a-și face reclamă că își vând organele (în România, de obicei e vorba de rinichi) se află deja în sfera ilicitului. Actul de a promova, intermedia sau facilita o astfel de tranzacție ține de domeniul dreptului penal.

Și există un motiv în spatele acestui lucru: este o piață periculoasă și dezechilibrată din punct de vedere social.

Riscurile unei piețe libere

Dacă există oameni dispuși să plătească și oameni dispuși să vândă organe, de ce să nu o facem? De ce nu avem o „piață a transplantului”? Astfel, ar fi mai puțini oameni bolnavi și mai puțini oameni care au nevoie de bani în situații de urgență, nu?

Deși statul la coadă la donarea de organe are o oarecare logică economică, este o logică desprinsă de realitate și lipsită de etică.

Trebuie să ne gândim că ar fi o măsură care nu face decât să agraveze problemele sociale, punându-i pe cei săraci în situații disperate, în care singura cale de a ieși dintr-o gaură financiară ar fi să își vândă o parte a corpului.

Poate fi numită „viață decentă” o existență în care îți vinzi un rinichi sau ajungi să îți suplimentezi veniturile cu donări periodice de sânge pe o piață subterană? Este la latitudinea fiecăruia să își decidă viitorul sau ar trebui să intervină statul? Aceasta este o întrebare cu mai multe fațete.

Așa cum este descrisă în Declarația de la Istanbul privind sănătatea globală, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) susține că „comerțul cu organe vizează donatorii săraci și vulnerabili, ceea ce provoacă inegalitate și nedreptate și trebuie interzis”.

Strict economic, se pot invoca unele avantaje pe care le-ar putea aduce reglementarea comerțului cu organe și țesuturi, inclusiv o reducere a pieței negre.

Însă, dacă ne gândim la viață, sănătate și demnitate, ne putem imagina că există și alte soluții pentru ca partea mai vulnerabilă a societății noastre să nu fie dusă la tăiere, la propriu, în beneficiul unor bolnavi mai bogați.

În continuare, citește despre satul unde aproape toți localnicii au doar câte un rinichi, apoi află mai multe despre transplantul de organe și misterul pacienților care moștenesc amintirile donatorilor.