Arestarea lui Ludovic al XVI-lea: Varennes, sfârșit de drum

 

Fuga regelui a fost punctul culminant al regalității, căreia i-au trebuit, așa cum spune Alexandre Dumas, „șapte sute patru ani pentru a urca până la Varennes și doar nouăsprezece luni pentru a coborî de la Varennes în Piața Revoluției”. Cei trei ani scurși de la Revoluția franceză până în momentul fugii au însemnat pentru Ludovic al XVI-lea o adevărată coborâre în infern.

Pregătiri de evadare

A existat însă o ocazie, pe care Ludovic nu a știut să o exploateze în favoarea sa. În 14 iulie 1790, când Parisul a decis să celebreze unitatea națională printr-o grandioasă ceremonie pe Câmpul lui Marte, regele a fost mai apropiat ca niciodată de popor. El a jurat ca va accepta Constituția Civilă a Clerului, adoptată cu doua zile mai înainte:

„Eu, regele francezilor, jur să folosesc puterea care mi-a fost acordată prin lege constituțională, pentru menținerea Constituției decretate de Adunarea Națională și acceptate de mine”.

În acea zi, poporul, la rândul său, s-a simțit, mai mult ca oricând, apropiat de suveran și de noul regim. Mai târziu, când episodul de la Varennes era deja consumat, Barnave, unul dintre personajele cheie în acest episod, declara: „dacă regele ar fi știut să profite, noi am fi fost pierduți”.

Alianța dintre rege și popor încetează în 21 iunie 1791, într-o mica localitate din Lorena. Ca o ironie a sortii, Varennes en-Argonne se afla nu departe de Reims, orașul în care au avut loc ceremoniile de încoronare a regilor Franței, începând din secolul al XIII-lea.

Noaptea de 21/22 iunie 1791 avea deci să fie una dintre nopțile decisive din istoria Franței. Dacă patrula, aflată la câteva leghe depărtare de Varennes ar fi îndrăznit să forțeze barajul creat acolo, monarhia ar fi fost salvată. Destinul a decis însă altfel.

Ludovic al XVI-lea și Maria Antoaneta se simțeau pur și simplu incapabili să facă față evenimentelor politice care se desfășurau în jurul lor. Cel mai tare îi îngrijora momentul în care regele trebuia să ratifice Constituția, împotriva căreia ei aveau obiecții de principiu.


Ludovic al XVI-lea

În același timp, populația devenea din ce în ce mai amenințătoare, iar pe terasa din fata palatului Tuileries, demonstrațiile și cântecele obscene nu mai continuau. După evenimentele din octombrie, serviciul interior al palatului fusese încredințat Gărzii Naționale, a cărei prezență permanentă le amintea mereu de adevărata lor stare de prizonieri.

Refugiat în Elveția, după evenimentele din iulie 1789, baronul de Breteuil, fostul lor ministru, îl ruga neîncetat pe rege să plece din Paris și să se stabilească într-un oraș fortificat, de unde, cu ajutorul trupelor austriece, precum și al regimentelor locale, să-și restaureze autoritatea. A urmat apoi un eveniment care l-a făcut pe rege să se gândească foarte serios la evadare.

În 18 aprilie 1791, a doua zi de Paște, regele a vrut să meargă la Saint-Cloud împreună cu familia, pentru a primi împărtășania din mâna unui preot „refractar”. Garda Națională a închis însă porțile palatului. În acest timp au început să bată clopotele Bisericii Saint-Roch. Mulțimea s-a adunat în fata porților. Se răspândise zvonul ca Ludovic al XVI-lea voia să fugă. Mii de voci au început să strige:

„- Nu! nu! nu! Regele vrea să fugă! - Dar va iubesc prea mult, ca să va părăsesc, copii!, a strigat regele. - Și noi va iubim, a răspuns un grenadier, dar numai pe dumneavoastră”.

La Fayette, comandantul Gărzii a încercat să restabilească ordinea, dar în zadar. El i-a sfătuit pe rege și regina să se întoarcă în apartamentele lor.

Trebuie să recunoști că nu mai suntem liberi" , a strigat regina, coborând din trăsură. Într-adevăr regele, nu mai era liber, dar un captiv avea tot dreptul să evadeze, spune Alexandre Dumas. Cel mai capabil să sprijine planurile de evadare ale familiei regale părea a fi marchizul de Bouillé.

Comandant al trupelor din Franța de nord-est, Bouillé era detestat de revoluționari. El se gândea foarte serios să emigreze, dar a primit primele apeluri din partea regelui și a reginei, în decembrie 1790. Mai erau apoi contele de Mercey-Argenteau, precum și contele Axel Fersen, foarte devotat reginei.

„Evenimentul care tocmai s-a petrecut (luni, 18 aprilie)”, îi scrie Maria-Antoaneta contelui Mercy-Argenteau, „ne confirma justețea proiectelor noastre (...) Viata noastră însăși nu mai este sigură”.

Câteva zile mai târziu, la 6 mai, ea adaugă:

„Poziția noastră este îngrozitoare (...) Nu există decât o alternativa pentru noi: ori să facem orbește tot ceea ce ne cer rebelii, ori să pierim de sabia care atârna continuu deasupra capetelor noastre”.

Pe la sfârșitul lunii ianuarie, regele stabilește împreună cu marchizul de Bouillé, să se retragă la Montmédy. Două drumuri duceau la Montmédy-unul prin Reims și Stenay, altul prin Châlons, Sainte-Ménehould și Verdun.

Primul avea avantajul că nu trecea, în afara de Reims, prin orașe mari, unde regele putea fi recunoscut. Cel de-al doilea trecea prin Verdun, oraș cât se poate de revoluționar. Mai există însă un drum, prin Varennes, dar acolo nu se găseau cai de poșta. Regele alege totuși drumul prin Varennes.


Maria Antoaneta și trei dintre copiii săi

Către sfârșitul lunii aprilie, el îi scrie marchizului de Bouillé ca va pleca cu toată familia, într-o singura berlina. Bouillé considera însă ca era mai prudent ca familia regală să plece cu două diligențe engleze, foarte comune în acea epoca. Întrucât regina nu era de acord cu nici un chip să călătorească separat, planul a rămas ca berlina să părăsească Parisul în data de 19 iunie.

De construirea și amenajarea acesteia, avea să se ocupe contele Fersen, marchizul de Bouillé urmând să asigure caii de posta între Châlons și Montmédy. Companiile ducelui de Choiseul și ale contelui de Damas urmau să astepte în diferite sate sosirea berlinei. Contele Hans Axel Fersen pregătise cu multa minuțiozitate fuga familiei regale. Planul fusese bine stabilit încă din data de 29 mai, urmând ca familia regala să se îndrepte spre Metz, dar nu înainte de a-l întâlni la Montmédy, pe marchizul de Bouillé, coorganizator al planului.

Planul a avut însă o întârziere de 24 de ore, deoarece, dacă e să-i dam crezare lui Dumas, regele trebuia să-și ridice drepturile trimestriale care i se cuveneau, conform Listei Civile.

Un itinerar malefic

Luni 20 iunie 1791, nimic din comportamentul regelui sau al reginei nu lasă se întrevadă că ziua cea mare sosise. Pe la ora șase seara s-a prezentat contele Fersen, care venise să-i anunțe el a pregătit o berlină pentru șase persoane. Către orele zece seara, delfinul este trezit de madame de Neuville, una dintre cameriste.

Maria-Antoaneta este și ea acolo și-l anunță că vor pleca pe un „câmp de luptă, unde vor fi mulți soldați”. Surescitat, Louis-Charles vrea imediat cizmele și sabia: „Repede, repede, să ne grăbim. Plecăm!”.

Spre marea lui dezamăgire, el trebuie să îmbrace o rochiță. Sora sa, Marie-Thérèse, îl întreabă ce crede despre acest lucru:

„Vom juca într-o comedie, răspunde el, pentru ca suntem deghizați”.

La ora 21:45, contele Axel de Fersen lasă berlina la bariera Saint- Martin, chiar la intrarea pe drumul care duce spre Metz. La aceeași ora, 180 de dragoni, trimiși de marchizul de Bouillé, sosesc la Clermont-en Argonne, în timp ce alți 40 de husari, sunt cantonați la Sainte-Ménehould. Rolul lor este de a menține sub observație drumul, după care, întâlnind vehicului regal, să-l însoțească până la Montmédy sau, eventual, pană în Belgia, care la acea data este teritoriu austriac.

La ora 10:30, doua cameriste ale Mariei- Antoaneta, madame Brunier și madame Neuville părăsesc Tuileries, pentru a merge le Claye-Souilly, unde vor aștepta berlina. Imediat după miezul nopții, regele părăsește Tuileries deghizat în valet. El se urca într-o „citadine”, un vehicul obișnuit, de oraș, staționată în apropiere de Tuileries, iar apoi, o jumătate de ora mai târziu, se întâlnește cu sora sa și cu Maria-Antoaneta.

Din păcate însă, familia regală trebuie să aștepte berlina, care sosește cu o ora și jumătate întârziere, față de ora prevazută. Toată lumea se urca în vehiculul greu, care părăsește Parisul fără escortă.

Fersen îi însoțește până la Bondy, după care se întoarce la Paris. În berlina se afla regele, Maria- Antoaneta, marchiza Louise-Elisabeth de Croy de Tourzel, guvernanta copiilor, Ludovic-Charles, micul duce de Normandia, moștenitorul tronului și sora sa, Marie-Thérèse. Marchiza de Tourzel are un pașaport fals, pe numele unei aristocrate ruse, baroana Korff. Maria-Antoaneta trece drept madame Rochet, doamna de companie a baroanei și guvernanta franceza a celor doua „fetițe” ale „baroanei” Korf.

Cât privește regele, acesta trece drept Durand, valetul baroanei. La Bondy, cele doua cameriste ale reginei, madame Brunier și madame Neuville se urca și ele în berlina. Fersen își ia rămas bun de la familia regală, și-i sărută mai întâi mâna regelui, pentru a o putea săruta și pe cea a reginei. El se întoarce la Paris, de unde va pleca spre Bruxelles.

Regele și regina sunt cât se poate de entuziasmați. Ei se gândesc cu ușurare că se află departe de Paris și ca sunt salvați. Chiar și o întârziere de circa două ore la Montmirail, nu-i face să se grăbească. La hanul din Chaintrix, aflat la cinci leghe de Chalons-sur Marne, François Picard, fiul stației de postă îl recunoaște pe Ludovic XVI, dar nu scoate un cuvânt.

Berlina ajunge la Chalons-sur Marne, exact când clopotul catedralei anunță ora patru și jumătate. Oamenii se uită plini de curiozitate la berlina în care se afla familia regala.

Era clar ca fusesem recunoscuți”, avea să declare mai târziu Marie- Thérèse, supranumita și Madame Royale.

Berlina părăsește orașul fără grabă, la patru și jumătate. Nu mai sunt decât patru leghe până la Pontde-Somme-Vesle, loc în care, conform planului, tânărul duce de Choiseul trebuie să-i aștepte cu cei patruzeci de dragoni ai săi. O ora de drum, dacă se grăbesc.

La Pont-de-Somme-Vesle nu este însă nimeni. Ofițerii care trebuiau să aștepte aici sosirea regelui, pentru a-l escorta până la Montmédy plecaseră deja, crezând ca totul fusese anulat.

În jurul orei șapte treizeci, în timp ce berlina se afla pe drumul către Ferté-sous-Jouarre, la Paris se descoperă ca regele a dispărut. Toată lumea este dezorientată. Se discutase atâta vreme despre plecarea regelui, încât nimeni nu mai crede acest lucru.

La Fayette, trimite curieri în toate direcțiile, pentru că regele să fie oprit cât mai repede. Ordinul este teribil:

„Din partea Adunării Naționale, orice bun cetățean trebuie să oprească o berlină trasă de șase cai, în care se bănuiește că ar fi Regele și Regina”.

Spre seară, berlina vopsită în verde și galben, ajunge la Sainte-Ménehould. În micul orășel din Champagne, prezenta unei berline de foarte mari dimensiuni, îi intriga pe locuitori. Șeful stației de postă, un oarecare Drouet, care locuise la Versailles, pare a-l recunoaște pe rege, dar pentru a fi sigur, se uită pe un bilet de banca, un asignat, apărut nu de mult timp, pe care se afla portretul lui Ludovic.

El nu reacționează imediat, ci schimba caii și lasă trăsura să plece. Aflând de la curierii lui La Fayette că regele este fugar, Drouet este însărcinat de Consiliul Municipal să se îndrepte cât mai repede spre Varennes, următoarea etapa a călătoriei. El ajunge la Varennes către ora 11 seara, înainte ca berlina să ajungă aici. Când berlina se afla deja la intrarea orasului, el îi alertează pe locuitori trăgând clopotele:

„Sosește regele! El trebuie oprit!”

Noaptea cea mai lungă

În timp ce berlina trece pe sub bolta de intrare în piață, din întuneric răsar siluetele unor bărbați, ce agita amenințător puștile. Berlina este oprita de către Sauce, reprezentantul municipalității în Varennes, care cere să vadă pașapoartele călătorilor. Totul pare în regula și Sauce este gata să dea drumul berlinei să plece.

Drouet striga însă ca în interiorul berlinei se afla regele și regina, care trebuie opriți. În jurul berlinei se aduna o mulțime de oameni. Sauce este stupefiat: Sa fie acesta regele? E posibil ca un rege să fuga din capitala precum un hoț?

Cum el nu știe ce să facă, invita familia regala în prăvălia să și pleacă să-l caute pe judecătorul Jacques Destez care, în 1789, fusese la Versailles. În timp ce Ludovic, Maria-Antoaneta, Elisabeth și madame de Tourzel rămân la parter, cei doi copii, extenuați peste măsura, sunt culcați la etaj, în patul conjugal al soților Sauce.

Sauce sosește în grabă cu Destez și-l împinge în camera. Lovitura de teatru pentru cei prezenți, caci Destez se înclina, după care cade în genunchi în fața regelui, rostind doar: „Ah, Sire!”. Regele încetează să mai joace rolul valetului și-l îmbrățișează, după care recunoaște:

„Da, sunt regele vostru”.

Membrii consiliului Municipal sunt stupefiați, dar și emoționați în același timp. Sauce se uita la fugari cu ochii rotunjiți de uimire. Scrisoarea pe care în ziua următoare o trimite la Strasbourg este dovada ingenuității sale:

„Regele m-a îmbrățișat și m-a strâns la piept spunându-mi : Da, părăsesc Adunarea, dragul meu prieten, pentru a trai în mijlocul vostru”.

Ludovic rostește apoi un mic discurs, în care repeta ca destinația să era Sainte-Ménehould, ca părăsise Parisul, deoarece considera că viețile membrilor familiei sale erau în pericol. El repeta ca vrea să-și continue drumul, chiar și cu o escortă.

Discursul îi emoționează pe cei prezenți, dar locuitorii din Varennes nu sunt dispuși să-l lase pe rege să plece. Timpul pare ca s-a oprit în loc în aceasta noapte și lumânările aruncă umbre fantastice pe chipurile celor deveniți involuntar eroi. Este aproape unu dimineața și deodată se aude un strigat:

„Vin husarii!” 

Da, într-adevăr, aceștia sunt husarii lui Choiseul. Acesta intra vijelios în casa lui Sauce, însoțit de colonelul de Damas și domnul de Gougelat, inginerul-geograf. Plin de speranță, regele îl întreabă pe acesta din urma:

„Ei, bine, Gougelat, când plecam?”

Cei doi îi propun să nu plece mai departe cu berlina, ci calare pe caii luați de la husari. Ideea ca toată lumea să urce pe cai, nu-i surâde regelui, deoarece el crede că-și își expune familia în acest fel. Ei vor trebui să aștepte, Bouillé nu poate fi departe.

„Nu mai există rege în Franța!”

Zorii zilei se profilează la orizont, când la Varennes sosesc doi mesageri ai lui La Fayette, care au cu ei un decret în care li se cere „bunilor cetățeni să-l aducă pe rege înapoi la Adunarea Națională”.

Bayon, unul dintre mesageri, se postează în fata regelui și rostește cu emfaza: „Sire, în Paris vor curge valuri de sânge, dacă regele nu revine”. Afară, mulțimea se agita amenințător. Când i se aduce la cunoștința ordinul, Ludovic nu poate decât să șoptească: „Nu mai există rege în Franța”.

El lasă să cadă documentul fatal pe patul unde dorm încă Marie-Thérèse și Louis-Charles. Regina îl ia imediat și-l aruncă: ”Nu vreau ca aceasta hârtie sa-i murdărească pe copiii mei”. Convins că, în cele din urmă, Bouillé va sosi cu trupele sale aici, Ludovic încearcă să câștige timp, invocând oboseala reginei și a copiilor.

Reprezentanții municipalității nu se lasă însă convinși, astfel că, la ora șapte dimineața, cei doi copii sunt treziți. Plecarea spre Paris este deci inevitabilă.

Locuitorii din satele vecine, înarmați cu seceri, furci, topoare și puști sosesc în grabă și fiecare nou venit striga din răsputeri: „La Paris! La Paris!

Când suita se îndreaptă către berlina care nu se mișcase din fata băcăniei lui Sauce, se aud câteva exclamații de „Trăiască regele!”, acoperite de altele, mult mai puternice, de „Traiască națiunea”.

Împinsa de un imens val uman, caleașca pornește însoțită de un nor gros de praf. Între plecarea plina de speranțe, din seara zilei de 20 iunie din Paris și plecarea desperata din Varennes, în dimineața zilei de 22 iunie, deci într-un interval de numai treizeci și sase de ore, istoria ași ține respirația, înainte de a plonja într-un hazard, pe care l-am putea numi fatalitate. Dacă nimeni nu vorbise de Varennes înainte de 21 iunie 1791, în 22 iunie, întreaga Europa avea ochii fixați asupra acestei localități, care cunoscuse 12 ore de viață febrilă.

Drumul Crucii

Calvarul reîntoarcerii la Paris va dura patru zile. Sub un soare de plumb, berlina înaintează în mijlocul revoluționarilor și a țăranilor, pe care îi întâlnesc pe tot parcursul. Cu cât se apropie de Paris, cu atât creste și ostilitatea populației. Unii încearcă să se agate de portiere, cerându-i delfinului să strige: „Trăiască națiunea!” Regina le prezintă moștenitorul, dar se aud strigate de protest:

„Tu poți să ni-l arați cât vrei pe fiul tău, noi știm că nu este al lui Ludovic”.

Alții sunt mai furioși, scuipa în direcția lor sau urlă pur și simplu ca le vor smulge inima și ficatul, pe care le vor frige și le vor mânca... Cortegiul se oprește pentru o noapte la un han modest. Înspăimântat de evenimente, Louis-Charles visează că s-a rătăcit într-o pădure. Lupi, tigri și alte animale fioroase vor să o devoreze pe regina. El se trezește plângând și nu se liniștește, până nu simte îmbrățișarea mamei sale.

A doua zi, coșmarul reîncepe. Între timp, Adunarea Naționala, trimite trei deputați, care să-l însoțească pe Ludovic la Paris. Pétion, Latour-Maubourg și Barnave întâlnesc cortegiul pe 23 iunie, către seară. Barnave se urca în berlină și-l ia pe delfin pe genunchi:

„Nu-i asa ca nu sunteți supărat că vă întoarceți la Paris? O, răspunde copilul, eu sunt bine oriunde. Mai ales când sunt cu tatăl meu și cu mama mea, regina... și apoi de asemenea cu mătușa, cu sora mea și cu madame de Tourzel”.

Cufundat în amintiri, regele se gândește la călătoria fericita, făcută în Normandia. „Nu va întristați, tata, vom merge alta data la Cherbourg”, rostește Louis-Charles.

Nici un gest, nici un strigat

În 25 iunie, cortegiul pătrunde în Paris prin bariera Neuilly, după care traversează orașul într-o liniște aproape funebră. „Cine îl aplaudă pe rege va fi biciuit, cine îl insulta va fi spânzurat”, se poate citi pe zidurile orașului. De fiecare parte a străzilor sunt flancați militarii Gărzii Naționale, care-și prezintă armele ca pentru un cortegiu funebru, cu patul puștii în sus. Regele și regina arata, de parca ar merge la propria lor execuție. Soarta regelui este de acum pecetluită.


Întoarcerea familiei regale la Paris (25 iunie 1791)

Dumas afirma ca evenimentul de la Varennes este momentul cel mai important al Revoluției franceze și chiar al istoriei Franței. Arestarea regelui în aceasta localitate, spune el este sursa tuturor evenimentelor politice care aveau să se succeadă. Dacă regele nu ar fi încercat să fuga sau dacă planul i-ar fi reușit, alte evenimente s-ar fi substituit celor prezente și nu ar mai fi existat război civil, coaliție, teroare, Napoleon, Austerlitz, Elba, Waterloo sau Sfânta Elena. Joseph de Maistre, rezuma aceasta situație printr-o fraza uimitoare:

„Varennes a fost pentru rege primul pas către eșafod”.

Adevarul.ro

articole asemanatoare cu Arestarea lui Ludovic al XVI-lea: Varennes, sfârșit de drum
Comentarii
Articolul Arestarea lui Ludovic al XVI-lea: Varennes, sfârșit de drum nu are niciun comentariu
adauga comentariu
bifeaza casuta antispam