Tudor Gheorghe: România e tristă, debusolată, disperată și cenușie. Trăim într-o perioadă de o prefăcătorie maximă. Până și sărbătorile au fost tabloidizate!

★ ★ ★ ★ ★

Unii spun Adrian Păunescu, alții Marin Sorescu, mulți Ilie Balaci. Pentru mine, cel mai iubit dintre olteni este Tudor Gheorghe. Fără să-mi propun asta, mi-am inventat o tradiție: la final de an vorbesc cu el. Ca să aflu ce mai face România! Pentru că Tudor Gheorghe e un om care-și iubește „neamul lui, cel românesc” și, de două ori pe an, îl consultă! Cine mai face asta?

Sabina Iosub: Bun găsit și vă mulțumesc foarte mult.
Tudor Gheorghe: Nu ai pentru ce. Am un singur regret, acela că nu putem să facem interviul ăsta, cum să-ți vorbesc ca deștepții…face to face. (râde)

Sabina Iosub: Sunteți foarte greu de prins. Alergați dintr-o parte în alta a țării.
Tudor Gheorghe: E adevărat. De două ori pe an am acest turneu. Deci poți să fii sigură că eu cunosc cel mai bine țara asta pentru că o dată primăvara și o dată toamna eu plec ...

... prin toată țara. Îi dau ocol, ca să zic așa.

Sabina Iosub: Cum arată România acum, în 2015, în prag de sărbători? Cum ați simțit oamenii?
Tudor Gheorghe: Tristă, debusolată, disperată, ce să spun… cenușie. Cenușie. Este cu atât mai mult o datorie a mea să îi aduc la un spectacol care să-i facă să le mai licăre puțin speranța în suflet. De altfel spectacolul ăsta amintește de o Românie când încă ideea de boierie, în sensul cel mai frumos al cuvântului, era încă. O perioadă în care noi exportam spirit românesc Europei și nu luam ciurucurile spirituale ale Europei.

STAU ŞI MĂ ÎNTREB UNDE AM FI FOST NOI ASTĂZI…

Sabina Iosub: Purtați-mă puțin prin spectacol…
Tudor Gheorghe: Inițial voiam să fac un fel de continuitate, o continuare a spectacolului cu Degeaba – acea radiografie destul de dură a societății române în cei 25 de ani care au trecut, ce am crezut noi că se va întâmpla după 89 și ce s-a ales din speranțele noastre. Am făcut spectacolul, în mare proporție e scris. Adică poemele care trebuie spuse și care să continue starea din Degeaba le-am scris. După aia am realizat că e atâta marasm în țară încât să mai vin și eu să pun bomboana pe colivă, nu cred că ar fi bine. Și dintr-un sentiment absolut de… un fel de strângere de inimă, zic – n-are niciun sens. Mai bine fac un spectacol în care să vină lumea la sală și să plece cu speranță în suflet. Și atunci am zis că le fac un spectacol în care să le arăt cum eram noi din punct de vedere spiritual, din punct de vedere economic în perioada interbelică. Perioada aia care mie-mi este foarte dragă. Am mai spus-o și o spun, eu sunt mândru că sunt român pentru două momente care s-au întâmplat în istoria acestei țări. Din păcate numai două, dar alea s-au întâmplat. În perioada pre-pașoptistă când o seamă de tineri, și țin să subliniez asta, s-au întors de la marile universități de prin Paris, de prin Viena, de prin Berlin și au făcut o țară – România. A fost o altă perioadă de care sunt mândru, această perioadă – interbelică, în care spiritul românesc a atins cele mai înalte culmi în toate domeniile vieții, în toate domeniile de activitate. În plan spiritual lângă Nae Ionescu gruparea Criterion adunase acolo cele mai înalte spirite să zicem ale vremii – de la Eliade la Cioran, de la Țuțea la Vulcănescu, de la Sebastian la Alice Voinescu… Pfuuu, Doamne! Îți dai seama ce era acolo? Și pe urmă, nu mai vorbim de literatură, nu vorbim de artele plastice când Brâncuși deja spărgea porțile univesalității, să nu mai vorbim de muzică, unde Enescu era ce era, în arhitectură… în toate, în toate, în toate… ceea ce este fabulos. Și mereu am avut această întrebare… dacă nu s-ar fi întâmplat cei 50 de ani, acest hiatus, și acești oameni ar fi rămas în această țară, să fie profesori, să formeze ei la rândul lor spirite, pentru că această nație are atâta forță, atâta putere, atâtea talente încât mă crucesc. Stau și mă întreb unde am fi fost noi astăzi…

Sabina Iosub: Unde oare am greșit noi pe parcurs?
Tudor Gheorghe: Noi nu am greșit pe parcurs, istoria ne-a debusolat. Cei 50 de ani. Venirea rușilor peste noi a însemnat dezastrul. Dacă ar fi venit suedezii (râde), nu suedezii, nemții, englezii… o țară civilizată, o țară, cum bine spunea Marx, o țară în care mijloacele de producție depășeau forțele de producție. Ei, dacă venea o țară civilizată peste noi, era bine. Dar, nu, a venit evul mediu. Și ne-au tras înapoi 50 de ani. Și aici s-a rupt totul. Și sunt foarte greu de făcut legăturile. E, eu sper însă, iată, ne întoarcem la speranță, sper însă că generația de astăzi, nu acum, anul ăsta, nici peste trei, nici peste cinci, dar în viitorul apropiat, copiii ăștia care pleacă și își dau doctoratele și lucrează în străinătate în domenii diferite să ajungă la maturitatea din ei și să zică: Bun, țara asta a făcut ceva pentru mine, adică am crescut aici, am făcut grădinița, am făcut liceul, am făcut facultatea în țara asta, sunt obligat să dau și eu țării așa ceva – hai înapoi acasă. Atunci probabil ne vom reveni.

Sabina Iosub: Un soi de nouă generație de sacrificiu, de fapt…
Tudor Gheorghe: Nu, pentru că să știi, pre-pașoptiștii nu au venit cu ideea că sunt generație de sacrificiu.

Sabina Iosub: Dar cei de acum așa cred că ar simți-o…
Tudor Gheorghe: Nu. Depinde. Dacă vin 20 de inși, vor fi sacrificați. Dacă vin 1.500, nu mai cred. Dacă vin 2.000, nu mai cred.

Sabina Iosub: Cum îi convingem? Că în multe cazuri dragostea de țară nu e suficientă.
Tudor Gheorghe: E, aici trebuie lucrat. Aici trebuie să demonstrăm că țara are nevoie de ei. Dacă noi lăsăm iară să se facă partide și partidulețe și să reinventăm cu aceeași oameni, vezi-Doamne, o altfel de politică, de fapt tot aia vopsită, nu facem nimic, rămânem la aceleași promisiuni. Dacă vin ei… Îți dai seama ce frumos ar fi un Parlament al României din 300 de spirite de-astea? Care să știe fiecare ce au de făcut? De-ăștia care revin, cum să spun, de la Yale, de la Harvard, din Cambridge, ăștia care știu. Nu ai văzut, a venit fata aia, săraca doamna Petrescu, care venise cu o mentalitate de acolo, ai văzut ce repede au tocat-o? Nici nu a apucat să zică nimic că au făcut-o Madam Usturoi, a început domnul Băsescu să râdă de ea că nu știe… Asta venea cu altceva-n cap. Ești învățat să furi cum au furat, și continuă să facă asta. Ori dacă vin niște oameni deștepți, nu tehnocrații care habar nu au, nu, să vină tehnocrații ăia adevărați. Și atunci suntem salvați. Până atunci rămânem servitorii Europei. Poate că ei înțeleg. Ei ar putea să zică: ne-am săturat să fim servitorii Europei, hai acasă. Uite, cum au făcut spaniolii, cum au făcut italienii. S-au săturat să fie slugi. Și au zis: hai. Și sunt înapoi în țară. Ne ducem noi să lucrăm, să fim slugi la ei. Va veni și rândul nostru, gata, să ne trezim. Nu știu când. E tot ce-mi doresc.

AM ÎNCREDERE ÎN CAPACITATEA ROMÂNILOR ŞI ÎN FANTEZIA LOR CREATOARE

Sabina Iosub: De ce iubiți România?
Tudor Gheorghe: Pentru că sunt… nu știu, sunt prost, să zicem. Puteam să rămân în străinătate la prima mea plecare, în ’70, dar n-am putut. Sunt oameni care pot și oameni care nu pot. Eu fac parte din categoria care nu pot să fie în altă parte. Dacă stau mai mult de o lună de zile departe de țară, nu dorm. E o chestie patologică, așa.

Sabina Iosub: Dar românii de ce îi iubiți?
Tudor Gheorghe: Pentru că eu am toată încrederea în capacitatea lor, în fantezia lor creatoare. Eu cred că noi încă suntem un popor care nu a spus într-o lume modernă cuvântul pe care-l avem de spus, decât peste hotare. Ne mândrim adică cu realizări extraordinare ale studenților noștri, ale practicanților noștri prin diverse meserii prin lume. Ce lume… ce oameni… câtă inteligență avem pe-acolo. Păi acum ar trebui să vină în țară.

Sabina Iosub: Cu ce gând, cu ce sentimente vă suiți pe scenă în turneul acesta?
Tudor Gheorghe: Să-i fac pe cei din sală să uite timp de două ore în ce stare sunt. Să le arăt că a fost odată o țară frumoasă și ea poate să fie la fel de frumoasă. Să le arăt că această boierie, dar nu în sensul banilor, eu le spun în spectacol că nu numărul de bani din conturi, că urlă mârlănia din Q7, înțelegi, de nu se poate, nu asta înseamnă boierie, boierie în sensul nobil. Nu poţi să devii boier. Boier ești sau nu ești. Am întâlnit oameni simpli, țărani, de-o demnitate, de-o boierie, între ghilimele zic asta mereu, extraordinare. Am întâlnit prefăcuți de-ăștia intelectuali, snobi de fapt, cărora nu le ajungi cu prăjina la nas pentru că nu știu ce castel și-au cumpărat și nu știu ce țoale mai poartă și zici bă, dar ce boier e ăsta. S-a tocit termenul. Nu mai are același sens. Și atunci eu vreau să le arăt în spectacolul ăsta uite, dom’ne, cât rafinament. În primul rând cântecele pe care le auziți voi în seara asta se cântau luni, marți, miercuri în marile restaurante din București, cântate de Moscopol, de Titi Botez, de Cristian Vasile… și după aia plecau partiturile și vinerea, sâmbăta, duminica, astea se cântau la Viena, se cântau la Berlin, se cântau la Paris. Ce spun acum nu-s vorbe. E adevăr. Verificabil.

Sabina Iosub: Spunea Marin Sorescu despre dumneavoastră ceva foarte frumos, că dvs îi confirmați bănuiala că poezia românească, sigur și populară și cultă, poate mișca munții. Îi mai mișcă?
Tudor Gheorghe: Auzi tu, Sabina, de mine au scris mari personalități ale culturii române atât de frumos încât mă obligă pe mine să demonstrez că ce au scris ei despre mine nu au fost doar drăgălășenii de amici. Și eu cred ce a spus Sorescu! E o perioadă destul de grea. Vezi tu, totul ține de educație! Absolut totul! Câtă vreme niciun Guvern până acum nu a acordat în învățământ din PIB la mult de 4 virgulă nu știu cât, oho, când au dat 4,5 a fost mândrie națională, ori‚ ţara aia nenorocită mică cât țara Banatului, că sunt în Capitala Banatului acum, au fost ani când au băgat în învățământ 11- 12 la sută din PIB. Ăștia au înțeles că educând un popor salvezi o țară! Lăsându-l în ignoranță îl faci manipulabil, manevrabil și slugă pentru alții.

TOATĂ LUMEA STĂ CU CAPUL PLECAT

Sabina Iosub: Ce vă întristează cel mai mult?
Tudor Gheorghe: Ce văd! Amărăciunea! Mă întristează faptul că cucoanele, femeile, nu mai râd! Mă uit în autobuze! Eu sunt un tip care atunci când vine în București nu merg cu automobilul, că nu vreau să mă enervez. Parchez mașina și merg cu taxi, merg cu metroul, merg pe jos. Și mă uit mai ales când merg pe jos. Nu mai râde nimeni. Toată lumea stă cu capul plecat în jos. Înainte pierdeau femeile autobuzul,, se ţineau după el și râdeau. Ei bine, nu mai râde nimeni. Eu sunt un bun observator al vieții, al oamenilor. Mă duc în piață și mă uit la oameni, mă uit la femeile care cumpără, văd cum își drămuiesc oamenii, vezi câte o cucoană care-și poartă o căciulă de astrahan învechită, cu un guler învechit și cum își face calculele să ia două fire de pătrunjel. Mai ia cucoană, zice ală, care nu e țăranul adevărat, intermediarul cel care vinde în piață, și zice hai cucoană că-ți mai dau un fir la banii ăștia. Umilitor! Asta mă doare!

Sabina Iosub: Personal, în ce vă găsiți bucuria?
Tudor Gheorghe: În speranța că ce fac eu poate să-i înveselească și să-i bucure pe compatrioți. Acum lucrez la un spectacol care sper că o să le placă și o să le facă mare plăcere, dar pe unii o să-i întristeze. Dar, măr rog, asta-i viața!

Sabina Iosub: Când îl vedem?
Tudor Gheorghe: În primăvară! Bine, o să-i întristeze pe… Hai că nu vreau să intru în amănunte că vreau să fie o surpriză! Și o să fie o surpriză! Tu o să iubești foarte mult spectacolul asta, te asigur!

Sabina Iosub: Așa cum le-am iubit pe toate până acum! Mă uit că se apropie sărbătorile, că încercăm, parcă e un clișeu, să fim mai buni, mai deschiși. Până la urmă cât reușim, de fapt, să fim mai oameni?
Tudor Gheorghe: Din păcate trăim într-o perioadă de o prefăcătorie maximă. Nimic nu este adevărat. Nici măcar sărbătorile astea dacă au fost tabloidizate. Aceleași banale cântări. Adu-ți aminte, erai mai miculuță, dar sunt siguri că-ți aduci aminte ce impact au avut colindele lui Hrușcă, Dumnezeiești cântate, imediat după ”90. Ce frumos, era o splendoare, îți dădeau lacrimile pe stradă când le auzeai. Acum le-au banalizat, încet-încet, au luat câte o fetiță cu fustiță și silicoane, au mai băgat alte două fetițe siliconate grămadă pe Moș Crăciun pe o canapea cântându-i nu știu cum și au banalizat totul. Ăștia mititeii nici nu mai știu ce să creadă. Când văd Crăciunițele că dau din picioare și din ele la diverse emisiuni nici nu mai știu ce să creadă.

DAI ÎNTR-O ZA, SUNĂ LANŢUL

Sabina Iosub: Îmi aduc aminte niște versuri. „Vin colindătorii cum veneau odată, să colinde în seara asta minunată…
Tudor Gheorghe: Cântecul ăsta s-a difuzat, asta mă bucură într-un fel, nu știu cine a spus că versurile aparțin lui Radu Gyr și că e o melodie veche. Nimeni nu I-a dat peste bot sa-i zică, ba da cred că Măruță, stați puțin că ăsta-i un cântec pe care-l cântă domnul Tudor Gheorghe, iar versurile și muzica sunt ale lui (râde). Dar ei nu știu. Eu mă simt onorat că intru în folclor. Dacă începe lumea să-ți cânte cântecele nu mai contează, dar le-am scris eu. E bine că se cântă, mi-am depășit orgoliile astea.

Sabina Iosub: „Am murit degeaba, ce-ați făcut din țară, tot în frig și-n foame, tot cu mâini întinse, pe la porți străine ce ne stau închise.” Cât de autentic, cât de real, cât de actual…
Tudor Gheorghe: Sabina, eu asta am scris-o acum 15-20 de ani. Am presimțit că aici vom ajunge. Anul asta nu am mai făcut spectacolul cu Degeaba, ăla rău, dar îl voi face la anul. Se va chema mai mult ca sigur tot „Degeaba”.

Sabina Iosub: „Domnilor de astăzi să v-apuce frica!” Îi apucă vreodată frica?
Tudor Gheorghe: Au început să le fie frică, dar până nu se schimbă mai multe nu se va întâmpla nimic. Râd! Cât facem pentru un tun de 100 de milioane. Păi facem 3 ani, ne mai dă cu suspendare, mai facem o carte și apoi ieși afară și trai nineacă pe banii pe care i-ai furat. Până nu le-o lua averile…. Sabina, pe tata l-au condamnat în 1958 la 22 de ani pentru că a fost picolo într-un restaurant legionar. A spălat vasele un an de zile într-o cârciumă a legionarilor. După Rebeliune s-a întors acasă plin de păduchi la 15 ani. Sigur, după aia prin anii 60 i-au trimis o hârtie prin care Justiția își cere scuze, dar nouă ne-a luat tot atunci. Ne-a aruncat pe drumuri. Ne-a confiscat tot, iar mama a rămas, țărancă simplă cu 4 clase și 3 copii, în drum. Noroc că eram într-un sat și oamenii au zis „hai, măi, cum să o dăm pe dada Fănica afară din casa ei?” Și au închis ochii și au lăsat-o acolo și au zis că au băgat un tractorist de la SMT să stea acolo la noi, dar era un om cu bun simț de la țară care zice „stau mamaie la matale până se termină”. „Da, măi, stai că mai am o cameră, stai colea.” La sat era altfel. Eu nu vorbesc de mine, vorbesc de familii de boieri adevărați care au fost aruncați pur și simplu din case și dați pe stradă afară. Au înnebunit, s-au sinucis, bărbații au fost aruncați pe la canal pe la Gherla pe la Aiud și omorâți acolo. Știu foarte bine istoria asta. Boierii de astăzi, vin acolo, se plimbă cu cătușele, ni-i arată, e foarte important – ni-i arată. N-ar trebui să arate nimic, o știre scurtă au fost arestați cutare, cutare, cutare, punct. Pedeapsa maximă, ai furat de la stat, averea confiscată. Atât! Dar nu se face asta pentru că sunt legați. Vorba tatei, dai într-o za, sună lanțul!

DARURILE CELE MAI IMPORTANTE ERAU O PERECHE DE GHETE

Sabina Iosub: Vă duc puțin în copilărie. Ce vă e cel mai drag de atunci?
Tudor Gheorghe: Copilăria. Tot. Până la intrarea în adolescență eu am avut o copilărie fericită. După aia a venit tragedia vieții noastre și ne-a fost mai greu, dar firea mea pe care mi-a dat-o Dumnezeu să trec cu zâmbetul pe buze peste toate nenorocirile m-a făcut să cred ș iată că am ajuns ce am ajuns și cred ca prostul și acum că se poate și mai bine.

Sabina Iosub: Închideți ochii o clipă și mergeți în copilărie de un Crăciun. Cum arăta?
Tudor Gheorghe: Straniu! Straniu, pentru că vezi, la mine în sat… noi suntem obișnuiți cu frumusețea asta a Crăciunului în extraordinarele regiuni ale țării, bogăția lor, colindul, Maramureșul, Bucovina, Gorjul. La mine în sat, aci spre Dunăre jos, totul era de o austeritate teribilă, adică în afară de bucuria tăierii porcului să zicem și cântatul ală când venea trompetele și cântau Deșteptarea anului care era un moment emoționant, nu-mi aduc aminte de colinde, nu veneau colindători la noi, nu aveam din astea. Habar nu am, mi-aș fi adus aminte. Nu am avut niciodată pom de iarnă. Nu că n-ar fi avut tata posibilitatea să ia un brăduț și să-l pună, dar nu era tradiția noastră.

Sabina Iosub: Și atunci Moșu’ cum venea?
Tudor Gheorghe: Păi Moșu’ mi se spunea că vine. Darurile cele mai importante erau o pereche de ghete – ceea ce era extraordinar. Să-ți aducă Moșul o pereche de ghete, pfoaaai, era mare lucru. Nu aveam noţiunea jucăriilor și nici a fructelor exotice. Bomboane și din astea utile, pulovăraș, eu știu, câte o haină, dar bocancii, ei bine bocancii aia sunt de bază. Înțelegi, la noi asta era. Aaa, și a doua zi te pomeneai cu ceilalți și ziceai „Ce ți-a adus moșu’, bă?” „Păi mi-a adus o sanie!”. Astea erau la noi bucuriile, foarte pragmatice așa fără fast.

Sabina Iosub: Ce vă doriți să va aducă anul viitor?
Tudor Gheorghe: Nu mi-aş dori să-mi aducă decât aceeași putere de muncă, liniște, liniște interioară pe care o am, pentru că asta depinde de tine ca sa-ți creezi spațiul de care ai nevoie ca să trăiești. Dacă te bagi în troacă, te mănâncă porcii. Dar dacă știi să te izolezi de restul și să crezi că ceea ce faci tu e bine, nu-i bagi în seamă pe cei care-ți vorbesc cum vorbesc și îți vezi de ale tale. Și eu, Slavă Domnului, am unde să mă refugiez că Câmpia Română e mare, e frumoasă și variată.

Sabina Iosub: Aveţi un mesaj pentru cititorii Jurnalului Naţional?
Tudor Gheorghe: Ce poți să le transmiți de Sărbătorile astea decât să creadă că odată și odată și pe strada lor va răsări soarele. Nu spun când!

articole asemanatoare

comentarii

Un mare ROMAN ! Cu rele, cu bune, il stimez si il iubesc ! Sa ne traiasca si sa continue sa ne insufle speranta !

Serban - 19.12.2015

N-are cum sa "piara" Romania cu astfel de oameni.La multi ani,maestre !

Florin - 27.12.2015

adauga comentariu