Regele Carol I – făuritorul României moderne

★ ★ ★ ★ ★
În ziua de 10 mai 1866, Carol a sosit [1] în Bucureşti, intrând pe la Băneasa, şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române, la o lună, practic, de la ajungerea sa pe teritoriul românesc, la 10 aprilie acelaşi an. Poporul, aflat în sărbătoare, l-a întâmpinat pe Prinţ şi l-a urmat până la Mitropolie, unde, Nifon, Mitropolitul Ţărilor Româneşti, i-a dat binecuvântarea şi a ţinut o slujbă în cinstea sa. Alături de Mitropolit, de cei trei membri ai Locotenenţei Domneşti, precum şi de membrii guvernului, Prinţul a mers la Camera Deputaţilor, unde a fost întâmpinat de Emanoil Costache Epureanu, care l-a condus la tronul princiar, ridicat pe tribună. Aici i s-a citit în franceză textul jurământului: „Jur de a păzi legile României; de a menţine drepturile sale şi integritatea teritoriului“, iar Carol a spus în limba română: „Jur!“. Cu acelaşi prilej, Domnitorul nou ales a rostit, la rândul său, o o scurtă cuvântare, ...
... în care a spus: „Numai Dumnezeu poate şti ce va rewzerva viitorul ţării noastre. În ceea ce ne priveşte, să ne limităm la a ne face datoria!“. La final a strigat: „Trăiască România!“, iar poporul a răspuns: „Trăiască Carol!“. Domnitorul a mers apoi la Palatul Regal, unde locuise şi Alexandru Ioan Cuza. Cea dintâi zi a lui Carol în calitate de Domnitor s-a terminat prin alcătuirea noului Consiliu de Miniştri, a cărui întrunire s-a prelungit până după miezul nopţii. În Proclamaţia de a doua zi, Domnitorul Carol scria: „Români! Sunt al vostru din toată inima şi din tot sufletul meu. Vă puteţi bizui pe mine mereu, cum mă voi baza şi eu pe voi“. Napoleon III l-a recomandat cu cea mai mare căldură pe Prinţul german, spre a deveni conducătorul Principatelor de la Dunăre. Politicienii români au apreciat aceasta, dar şi faptul că tânărul ofiţer era înrudit cu familia domnitoare prusacă. Primul care îşi va da acordul va fi Regele Prusiei, dar într-un mod tacit, deoarece, la acel moment, era în desfăşurare un conflict între Prusia şi Imperiul Habsburgic. Astfel, suveranul prusac Wilhelm i-a recomandat lui Carol să fie prudent: „Dumnezeu să te aibă în pază!“. Prinţul se mai sfătuise şi cu tatăl său, guvernatorul Renaniei, care, la rândul său, aprobase ca fiul său cel mare, Carol, să ocupe tronul Principatelor Române. Cel care a perfectat înţelegerile cu familia lui Carol a fost Ion C. Brătianu[2]. Momentul nu era lipsit de tensiune, deoarece, odată cu abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, Principatele se aflau într-o totală stare de incertitudine politică, iar Unirea, obţinută cu mari sacrificii, risca să se destrame[3]. Carol va conduce destinul românilor timp de 48 de ani, aceasta fiind considerată cea mai lungă domnie din istoria monarhică a ţării. Cancelarul Germaniei, Otto Eduard Leopold von Bismarck[4], alăturându-se altor politicieni ce nu vedeau cu ochi buni alegerea tânărului prinţ, a afirmat că acesta va trebui să sărute „papucul Sultanului“, spre a conduce Principatele. Din fericire, lucrurile nu au stat astfel, şi Domnitorul şi, mai târziu Regele României nu a făcut astfel de compromisuri. Carol I va rămâne cu titlu de Domnitor până în anul 1881, când, la 26 martie, va fi proclamat Rege, fiind cel dintâi monarh al României şi întemeietor al Dinastiei[5] de Hohenzollern-Sigmaringen. Venirea la conducerea Principatelor a Prinţului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a însemnat pentru Marile Puteri un „fapt împlinit“, de aceea „rezistenţa“ lor s-a diminuat în timp, ultimul impediment fiind trecut în octombrie 1866, când Prinţul Carol a făcut o călătorie la Istanbul, unde a obţinut firmanul de numire din partea Sultanului, Astfel, Domnitorul şi-a afirmat intenţia de a amenda raporturile cu Imperiul Otoman şi a dobândi suveranitatea ţării. La 29 iunie 1866, Parlamentul a adoptat cea dintâi Constituţie[6] a ţării, aceasta fiind una dintre cele mai avansate Constituţii ale vremii. Ca izvor de inspiraţie a fost utilizată Constituţia Belgiei, ţară care îşi obţinuse independenţa în 1831. Astfel, un pas important spre obţinerea independenţei faţă de Poarta Otomană era faptul că nu mai erau prevăzute în Constituţie obligaţiile către Imperiul Otoman, iar în articolul 82 se preciza: „Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prinţul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenţii Majestăţii Sale vor fi crescuţi în spiritul religiei ortodoxe“. Actul consfinţea monarhia constituţională. Primii ani de domnie ai lui Carol au însemnat o perioadă de adaptare la realităţile româneşti: disputele politice nesfârşite între liberali[7] şi conservatori[8]. Viaţa politică era agitată şi caracterizată şi de o instabilitate guvernamentală (în perioada mai 1866 – martie 1871 s-au format 10 guverne şi au existat peste 30 de remanieri). Personalitatea puternică a Domnitorului i-a surprins la început pe reprezentanţii grupărilor politice, în special pe liberalii radicali. Treptat, pe fondul disensiunilor de pe scena politică erau organizate tot mai multe manifestaţii antimonarhice şi republicane, care îl acuzau pe Carol că încearcă să profite[9] de situaţia financiară grea a ţării. Mai mult, în ianuarie 1870 s-a declanşat o nouă criză guvernamentală, în momentul când s-a prezentat în Parlament un proiect de lege, care acorda o dotaţie de 300.000 de lei pe an Principesei Elisabeta. Această hotărâre a stârnit nemulţumirea guvernului de coaliţie, între conservatorii moderaţi şi liberalii moderaţi, astfel că Primul ministru Dimitrie Ghica a demisionat la data de 27 ianuarie 1870. Politicienii radicali provocau, la rândul lor, agitaţie antidinastică, dorind să instaureze Republica. Conducătorii conspiraţiei erau Eugeniu Carada, Constantin Ciocârlan şi maiorul C. Pillat. În noaptea de 7/ 8 august 1870 trebuiau să se declanşeze acţiunile conspirative, dar, în cele din urmă, s-a hotărât amânarea lor până la aflarea rezultatului Războiului franco-prusac. Şeful conspiratorilor de la Ploieşti, Alexandru Candiano-Popescu a grăbit evenimentele şi a ocupat în acea noapte Prefectura şi Telegraful, a ţinut o întrunire populară în centrul oraşului Ploieşti, în cadrul căreia a proclamat Republica[10] şi instaurarea unei Regenţe, în frunte cu Nicolae Golescu. Alexandru Candiano-Popescu s-a declarat prefectul judeţului Prahova. Într-un entuziasm cu totul nefondat a încercat să trimită telegrame în străinătate, prin care anunţa detronarea lui Carol. Şeful staţiei de Telegraf din Predeal a oprit însă aceste telegrame şi a anunţat Guvernul de la Bucureşti. Au fost luate măsuri drastice, iar complotiştii, între care se aflau Ion C. Brătianu, Eugeniu Carada, Nicolae Golescu, B.P. Haşdeu şi Anastase Stolojan, au fost arestaţi şi trimişi în faţa Curţii de Juraţi de la Târgovişte Pe 17 octombrie 1870, cele 41 de persoane acuzate de conspiraţie au fost eliberate. Carol era extrem de îngrijorat că stăpânea cu dificultate patima „partidelor politice care domnesc în România“. Prinţul s-a adresat în numeroase rânduri Puterilor Garante, dar răspunsurile nu au fost încurajatoare. El îşi manifesta intenţia de a modifica Constituţia, pentru a lărgi prerogativele Domnitorului şi a răsfrânge anumite libertăţi, dar noul guvern instalat în data de 18 decembrie 1870, sub conducerea lui Ion Ghica, era un adept ferm al Constituţiei. Carol era decis să nu cedeze şi să-şi impună punctul de vedere, ameninţând cu abdicarea. El a trimis o scrisoare către un prieten fictiv, Auerbach, care a apărut în ziarul „Augusburger Allgemeine Zeitung“, pe 15 ianuarie 1871, fiind reprodusă apoi şi în presa românească. Domnitorul Carol arăta că, după cinci ani de domnie, nu a putut aduce „decât puţine servicii acestei frumoase ţări“, imputând acest lucru acelora „care s-au erijat pe ei înşişi în diriguitorii acestei ţări“ şi exprimându-şi dorinţa de a se întoarce „în scumpa sa patrie“. Unii dintre deputaţi au apreciat că, prin această această declaraţie, se aduceau jigniri poporului român, numind această ameninţare „un act de dezertare, un act de înaltă trădare“. Toate aceste evenimente se derulau în contextul Războiului franco-prusac, început în iulie 1870, la al cărui final Împăratul Napoleon III a fost detronat. Franţa a fost declarată Republica a III-a şi s-a produs unificarea germană, în ianuarie 1871. După cum este cunoscut, opinia publică românească era francofilă şi se indigna la auzul veştilor despre umilinţele la care era supus poporul francez de către invadatorii germani şi, evident, a „neamţului“ aflat la acel moment pe tronul României. Sentimentele antidinastice au sporit când s-a aflat că Domnitorul trimisese Împăratului Wilhelm I o telegramă, prin care îl felicita „pentru victoriile obţinute în realizarea unităţii germane“. A avut loc chiar o răscoală a populaţiei din Capitală, deoarece comunitatea germană sărbătorea ziua de naştere a Împăratului german Wilhelm. Domnitorul l-a convocat pe Primul-ministru Ion Ghica şi i-a cerut demisia, el însuşi dorind ca, în dimineaţa zilei următoare, să convoace Locotenenţa Domnească din 1866 şi să abidce. O parte dintre membrii Locotenenţei Domneşti, respectiv Lascăr Catargiu şi Nicolae Golescu, s-au prezentat la Palatul Regal, în dimineaţa zilei de 11 martie, unde Carol i-a anunţat de decizia sa. Catargiu a insistat ca Domnitorul să rămână, transformarea României într-o republică fiind momentul declanşării unei stări de anarhie generală. Carol a spus că „mai chibzuieşte o dată“, iar în seara aceleiaşi zile Lascăr Catargiu a devenit preşedintele Consiliului de Miniştri, manifestanţii au fost împrăştiaţi şi s-a restabilit ordinea. Pentru momentul istoric respectiv, monarhia-constituţională corespundea necesităţilor de dezvoltare economică şi socială a României. În perioada care a urmat, Carol I şi Ion C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal, au vederi politice mai apropiate. După ce liberalii au câştigat alegerile, în iunie 1876, Brătianu a fost numit preşedinte al Consiliului de Miniştri, pe 24 iulie acelaşi an. În prima perioadă de guvernare au fost adoptate unele reforme pentru consolidarea Statului. Dar, sub presiunea ameninţării unui nou conflict ruso-turc, măsurile de politică internă au fost amânate de evenimente, întrucât exista posibilitatea fructificării în mod pozitiv a acestui moment de nouă „dezordine europeană“. Poarta Otomană refuzase Statului Român dreptul de a emite monedă, de a acorda decoraţii şi dreptul de a se numi „România“, astfel că disensiunile ruso-turce au devenit tot mai dese la începutul anului 1877. Conducătorii politici doreau un tratat cu Rusia, prin care aceasta să recunoască Independenţa României, astfel că, pe data de 4 aprilie 1877, a fost semnată convenţia cu Imperiul Rus. Aceasta permitea Armatei ţariste să traverseze teritoriul românesc pentru a ajunge la Sud de Dunăre, guvernul imperial obligându-se să respecte „integritatea existentă“ şi „drepturile politice“ ale României. La 12 aprilie acelaşi an a început Războiul ruso-turc, iar artileria otomană bombardează localităţile româneşti de la Dunăre. Artileria română ripostează când tunarii de la Calafat deschid focul asupra Vidinului şi a navelor turceşti aflate în port. Războiul de Independenţă a constituit momentul în care Domnitorul şi-a demonstrat calităţile de ofiţer german, extrem de bine instruit şi talentat strateg militar. Carol a fost prezent pe câmpul de luptă, în acţiunile desfăşurate pe teritoriul Bulgariei, dar şi împotriva redutelor turceşti de peste Dunăre, la Calafat, astfel că soldaţii s-au simţit permanent încurajaţi de exemplul[11] conducătorului Statului. La data de 9 mai 1877, în şedinţa solemnă a Adunării Deputaţilor, ministrul de Externe din acea vreme, Mihail Kogălniceanu a rostit un celebru discurs ce proclama Independenţa României: „În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare… Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă“. ({{{2}}}) Pe data de 10 mai, Independenţa a fost proclamată şi în Senat, declaraţia fiind promulgată de Domnitorul Carol I şi publicată în Monitorul Oficial. Dar starea de Independenţă trebuia recunoscută şi pe plan internaţional, iar conducătorii politici erau conştienţi că Independenţa deplină nu va fi cucerită decât prin luptă de poporul român. La 16 august 1877 a avut loc o întrevedere între Domnitorul Carol, Marele Duce Nicolae şi Ţarul Alexandru al II-lea, în urma căreia Domnitorului român i-a fost oferită conducerea[12] trupelor ruso-române din Balcani. Intervenţia României la Plevna cu 38.000 de soldaţi, 41 de batalioane şi 112 tunuri marca „Krupp“, cele mai moderne din Europa, a schimbat totalmente raportul de forţe în defavoarea turcilor. Primele operaţiuni militare nu înregistrează un mare succes şi se încheie doar cu ocuparea redutei Griviţa I, pe data de 30 august, unde au căzut la datorie peste 1.000 de soldaţi români. Plevna a fost încercuită şi nevoită să se predea. În ziua de 9 noiembrie, forţele româneşti au cucerit reduta Rahova, iar turcii, în frunte cu Osman Paşa, s-au predat pe data de 28 noiembrie 1877. În Ordinul de Zi către Armată, semnat de Carol I la Plevna, pe data de 2 decembrie 1877, se menţiona: „Povestea faptelor măreţe ale trecutului, voi aţi îmbogăţit-o cu povestea faptelor nu mai puţin mari ce aţi săvârşit, şi cartea veacurilor va păstra, pe neştersele ei foi, numele acestor fapte alături de numele vostru“. Luptele au continuat cu înaintarea ruşilor spre Balcani, trupele româneşti având misiunea de a apăra flancul vestic, pe direcţia Vidin – Belogradcik. Turcii au capitulat la 23 ianuarie 1878. Domnitorul Carol I a adresat Marelui Duce Nicolae o scrisoare, prin care cerea ca România, care avusese o contribuţie esenţială la obţinerea victoriei, să participe la tratativele de pace. Guvernul ţarist nu a acceptat, şi Tratatul de la San Stefano, de la 18 februarie 1878, a fost semnat în absenţa României. Deşi a dat un tribut decisiv pe câmpul de luptă în vederea obţinerii Independenţei, România nu a fost iniţial luată în seamă, reprezentantul României, Eraclie Arion, nu a fost acceptat, ţara nefiind considerată independentă. Decizia a provocat indignare în rândul opiniei publice româneşti şi protestul clasei politice. Şi la Congresul de Pace de la Berlin, din iunie 1878, delegaţia română a fost acceptată doar cu rol consultativ, iar Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au fost auziţi, dar nu ascultaţi. În urma Tratatului de Pace[13], adoptat pe data de 1 iulie 1878, Independenţa României a fost recunoscută. României i s-a impus cedarea sudului Basarabiei, respectiv judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail, în schimb primea Dobrogea. Constituţia României a fost modificată în sensul în care a fost extins dreptul de vot al persoanelor, limitat până la acel moment la cetăţenii de rit ortodox. După Războiul de Independenţă, la 9 septembrie 1878, Carol a primit titlul de Alteţă Regală, iar prin modificările aduse Constituţiei[14] la 15 martie 1881, conducătorul Statului va purta numele de Rege. Obţinerea Independenţei de Stat a României a însemnat un moment crucial în dezvoltarea viitoare a ţării, a deschis calea spre redresare economică. De asemenea, politica externă a României, după obţinerea Independenţei de Stat, a cunoscut multiple schimbări. Ostilitatea crescândă a Rusiei faţă de ţara noastră, scăderea evidentă a influenţei franceze şi, în acelaşi timp creşterea rolului Germaniei în Europa, i-au permis Regelui Carol I să îşi materializeze simpatia pentru ţara sa de origine printr-un tratat de alianţă. La 18 octombrie 1883, România a semnat un Tratat cu Austro-Ungaria, la care a aderat şi Germania. Astfel, şi România a devenit membru al unui bloc militar, care era numit Tripla Alianţă sau Puterile Centrale, aceasta însemnând ieşirea din izolare politică şi un rol important în echilibrul în Balcani. Dar Regele Carol a ţinut secret acest tratat, deoarece înţelegerile cu Austro-Ungaria, care stăpânea la acea oră Transilvania, rănea sentimentele naţionale ale românilor. Carol I încuraja însă dorinţa românilor din toate teritoriile ocupate de a trăi în cadrul aceleiaşi ţări (a intervenit pe lângă Curtea Imperială de la Viena pentru eliberarea conducătorilor mişcării memorandiste, condamnaţi în procesul de la Cluj, în anul 1894). Promovând o politică de echilibru între Marile Puteri, România a evitat să se angajeze efectiv de partea a unuia sau altuia dintre cele două blocuri militare, Antanta şi Puterile Centrale, străduindu-se să menţină relaţii amicale cu toate statele. La 10 mai 1881, pe Dealul Mitropoliei, a avut loc încoronarea propriu-zisă, preşedinţii celor două Camere înmânând suveranilor coroanele[15] Regale. În cuvântul său de mulţumire, Regele a spus că primeşte coroana „ca un simbol al independenţei şi al puterii României“. Carol I s-a dovedit a fi în permanenţă preocupat de soarta dinastiei[16]. Caracterizat de Regina Elisabeta[17] ca excesiv în acest sens: „o persoană care îşi poartă coroana şi în somn“. Regele părea o persoană rece, extrem de meticulos, cu tabieturi de nezdruncinat, dorindu-şi ca toţi cei care îl înconjurau să îl urmeze, dar, în acelaşi timp devotat totalmente cauzei României. Unele dintre momentele cele mai dificile din timpul domniei sale au fost răscoalele ţărăneşti din Ţara Românească, din aprilie 1888, şi Moldova, februarie 1907. Astfel, în 1907, guvernul era condus de D. A. Sturza, preşedintele Partidului Naţional Liberal, având ca ministru de Interne pe Ionel Brătianu şi la ministerul de Război pe generalul Alexandru Averescu. Deşi cabinetul luase unele măsuri pentru a redresa situaţia, acestea nu au rezolvat problema fundamentală a ţăranilor, lipsa de pământ, şi evenimentele au evoluat spre revolta ţăranilor. Oamenii politici au înţeles că problema ţărănească trebuia să aibă o rezolvare, deoarece societatea însăşi trebuia reconstruită, realitate de care Regele era conştient. La sfârşitul anului 1908, noul preşedinte al P.N.L. şi Prim-ministru era Ion C. Brătianu, care, încă de la începutul primului său mandat, a pledat pentru înfăptuirea reformelor agrară şi electorală, precum şi revizuirea Constituţiei. Brătianu a propus Regelui extinderea dreptului de vot prin înfiinţarea colegiului unic, dar Carol I a refuzat, motiv pentru care Prim-ministrul a demisionat la 28 decembrie 1910. Au urmat patru ani de guvernare conservatoare. Declanşarea celui de-Al Doilea Război Balcanic, la 16 iunie 1913, a determinat România să intervină de partea Serbiei, acţiune ce însemna desprinderea de alianţa cu Austro-Ungaria. Pe 27 iunie 1913, România a declarat război Bulgariei, iar Regele Carol I, în calitate de comandant suprem al Armatei, a trecut Dunărea pe la Turnu Măgurele. Bulgaria a cerut pace, astfel încât a fost evitată o confruntare militară propriu-zisă. Tratativele de pace s-au ţinut la Bucureşti, sub preşedenţia lui Titu Maiorescu, Primul-ministru al României la acea dată, iar la 28 iulie 1913 a fost semnat Tratatul de Pace, care prevedea că Bulgaria va ceda României sudul Dobrogei (Cadrilaterul), ce includea două judeţe, Durostor şi Caliacra. Era pentru prima dată când ţările mici hotărau pentru ele, fără amestecul marilor puteri. Prin Pacea de la Bucureşti, intervenea o oarecare răceală în relaţiile cu Austro-Ungaria şi o apropiere de Rusia. În 4 ianuarie 1914, Ionel Brătianu obţine un nou mandat ca Prim-ministru. Ministrul de Externe rus, Sozanov soseşte la Constanţa, iar la 1 iunie 1914, are loc o întrunire bilaterală la Constanţa, unde sosise Ţarul Nicolae al II-lea. În acelaşi timp, Primul-ministru a solicitat aplicarea de noi reforme economice. Regele nu era întru totul de acord cu acestea, considerând că pot aduce noi confruntări pe scena politică şi aşa destul de frământată. Asasinarea lui Franz Ferdinand, Arhiducele Austro-Ungariei, în ziua de 15/ 28 iunie 1914, la Sarajevo, a constituit pretextul declanşării Primului Război Mondial. Pe 14 iulie şi, respectiv, 18 iulie, Împăratul Austro-Ungariei, Franz Joseph, şi cel al Germaniei, Wilhelm al II-lea, îi fac cunoscut lui Carol despre conflictul care va începe împotriva Serbiei şi îi cer să-şi împlinească „datoriile de aliat“. Cancelarul Germaniei îi telegrafia Regelui român: „Cerem mobilizarea imediată a Armatei Române şi îndreptarea ei împotriva Rusiei“. În aceste circumstanţe, Regele Carol I a convocat un Consiliu de Coroană la Castelul Peleş din Sinaia, pe data de 21 iulie 1914, unde a declarat: „Războiul general a izbucnit. Se dă marea luptă în care, pentru o întreagă perioadă istorică, se va stabili harta şi soarta popoarelor. Desigur că, în acest război, vor fi învingători şi învinşi. Dar e neîndoelnic că cei dinainte şi irevocabil meniţi să fie învinşi vor fi neutri. Aşa fiind, după matură chibzuinţă, convingerea mea adâncă este că datoria României este să execute tratatele ce o leagă de Tripla Alianţă“. Regele Carol I ({{{2}}}) „a scos dintr-o casetă de fier tratatul încheiat de el şi contrasemnat de Ion Brătianu-tatăl în 1883, reînnoit sub guvernele Catargiu, Sturdza şi Maiorescu, a căror iscălitură o purta. Nimeni altul dintre bărbaţii noştri politici, care se perindaseră la cârma statului, nu văzuse misteriosul document“[18]. Regele considera că România trebuie să îşi onoreze iscălitura, dar a avut de întâmpinat o opoziţie puternică din partea reprezentanţilor partidelor politice. Grupul politic din jurul Primului ministru, Ion C. Brătianu se pronunţa pentru alianţa cu Antanta. În cele din urmă, majoritatea a hotărât ca România să rămână neutră faţă de acest nou conflict, deoarece Austro-Ungaria a atacat prima. Numai conservatorul Petre P. Carp l-a susţinut pe Rege: „Cum lăsaţi pe omul aista singur?“[19]. Carol I a constatat şi s-a supus deciziei Consiliului: „Constat că reprezentanţii ţării, aproape în unanimitate, au cerut neutralitatea. Ca rege constituţional mă supun voinţei dumneavoastră. Mi-e frică însă că prestigiul ţării va ieşi micşorat din şedinţa de astăzi şi mă tem că aţi luat o hotărâre de care România se va căi în viitor“[20]. Carol I a fost extrem de afectat de hotărârea adoptată: „După patruzeci şi opt de ani de domnie… mă văd aproape singur.“[21] – îi mărturisea lui Constantin Stere. În această situaţie, Regele i-a adus la cunoştinţă Împăratului Germaniei despre decizia adoptată în Consiliul de Coroană, după care întreaga politică externă a fost preluată de Ion I. C. Brătianu. Moartea[22] sa subită, la 27 septembrie/ 10 octombrie 1914, se pare că a fost provocată de acest conflict. I-a urmat Ferdinand, care era mai flexibil în a lua în considerare părerile membrilor guvernului şi, respectiv, curentul naţional de simpatie faţă de Tripla Alianţă. Lunga domnie a Regelui Carol I a reprezentat un moment crucial în afirrmarea României moderne ca Stat independent şi, în acelaşi timp, a avut un rol bine determinat în zona balcanică. Carol I – un Rege al Mării Declanşarea Revoluţiei industriale în Europa şi S.U.A. a avut un impact enorm nu numai în statele iniţiatoare, ci şi în celelalte state, mai ales de pe bătrânul continent, care au încercat să se adapteze rapid la noile descoperiri ştiinţifice şi exigenţe tehnice, dar şi la schimbarea mijloacelor şi relaţiilor de producţie. Începută în Anglia (1750), Revoluţia industrială s-a extins la proporţii planetare abia în cea de-a doua jumătate a secolului următor, când a provocat schimbări profunde în toate planurile existenţei societăţii omeneşti (ştiinţific, productiv, comercial, politic, social, administrativ, cultural), procesul complex de trecere de la producţia manuală la producţia cu ajutorul maşinilor-unelte, de la stadiul manufacturier la stadiul marii producţii mecanizate (ateliere, fabrici şi uzine) revoluţionând întreaga bază a societăţii burgheze din acea vreme. Impactul revoluţiei industriale în România s-a produs mult mai târziu decât în Anglia, Germania, Franţa, S.U.A.şi într-un ritm, în general, lent, inegal din punct de vedere al repartizării teritoriale şi al existenţei ramurilor industriale, de cele mai multe ori fără o legătură între acestea. Abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, schimbările din domeniul tehnicii şi relaţiilor de producţie şi, strâns legate de acestea, în acela al relaţiilor sociale, au reflectat procesul de declanşare şi înfăptuire a Revoluţiei industriale, care a constituit baza industrializării capitaliste a României. Capacităţile navale din România acelor vremuri, în fapt câteva mici ateliere de construcţii şi reparaţii nave, au trecut (odată cu capacităţile din celelalte domenii) de la stadiul manual la cel mecanizat, adaptându-se „din mers“ noilor cerinţe tehnice (şi) de dezvoltare. Aşa au luat fiinţă capacităţi navale de producţie, care foloseau, de exemplu, oţelul şi maşinile cu aburi la construcţia, repararea şi dotarea navelor: Atelierul de reparat nave Sulina (înfiinţat de Comisia Europeană a Dunării), Atelierul de reparat vapoare Turnu Severin (înfiinţat de D.D.S.G., în 1858), Arsenalul Marinei Militare Galaţi (1879), Atelierul naval Orşova (atestat în 1880), Atelierul de întreţinere şi reparaţii din Constanţa (atestat în 1892), Uzinele de construcţii mecanice şi turnătorie de fier şi bronz „G. Fernic et Co.“ Galaţi (înfiinţate în 1893), Atelierele navale Giurgiu (1897) etc. (în perioada următoare, aceste ateliere navale, de sine stătător sau prin comasare, vor sta la baza înfiinţării majorităţii viitoarelor şantiere navale româneşti de la Dunăre şi Mare). În primăvara anului 1866, tânărul Principe Carol descindea pe pământ românesc de la bordul unui batel cu pavilion străin, ce ancorase nu departe de podul lui Traian[23], lângă Turnu Severin. A venit pe apă şi se va dedica dotării şi modernizării flotei României de la Dunăre şi Mare. În octombrie 1866 a efectuat două călătorii pe Dunăre, urmată în iunie 1867 de o călătorie pe Dunărea maritimă. Prin proclamarea Independenţei de Stat şi revenirea Dobrogei – „acest mărgăritar al Coroanei României“[24], în noiembrie 1878, ţara dobândea „neatârnarea economică, legăturile libere cu lumea întreagă şi marina comercială“[25]. Redeschiderea ieşirii la Marea Neagră a creat pieţei naţionale noi perspective, care au situat România pe locul ce îl merita în Europa, „contribuind la stabilitatea independenţei şi renaşterea prestigiului ei internaţional“[26]. Între 14 şi 20 octombrie 1879, însoţit de ministrul de Externe Mihail Kogălniceanu, Domnitorul va efectua întâia sa călătorie în Dobrogea, când vede pentru prima dată Marea Neagră. Voiajul a fost efectuat la bordul navei „Ştefan cel Mare“ (construită în 1865 şi botezată de Carol I, în noiembrie 1868), una dintre cele mai moderne, luxoase şi rapide nave din lume în acea vreme, de la Brăila la Isaccea şi, apoi, până la Tulcea. La 18 octombrie a ajuns la Cernavodă, acolo unde, la 26 noiembrie 1890, tot el va inaugura începerea lucrărilor la celebrul pod[27]. De la Cernavodă va pleca cu un tren şi, în aceeaşi zi, la ora 10, ajunge la Constanţa. Călătoria Domnească nu a rămas fără urmări, astfel că, la 15 noiembrie 1878, în mesajul Domnesc din deschiderea sesiunii ordinare a Corpurilor legiuitoare, se menţionează de „grabnica unire a sistemului căilor noastre ferate cu calea ferată Cernavodă – Küstendje“, un obiectiv reclamat de interesele româneşti politice şi comerciale, astfel că, la 1 iunie 1882, s-a decis construirea căii ferate Bucureşti – Feteşti, la Dunăre, iar la 1 iulie acelaşi an guvernul a fost autorizat să cumpere[28] calea ferată Cernavodă – Constanţa[29]. În august 1882 intra în apele româneşti bricul „Mircea“ (navă-şcoală), care a deservit în tot timpul domniei lui Carol I, până în anul 1939. La 29 martie 1885 a fost promulgată legea prin care se acordau guvernului 21 milioane lei, pentru dezvoltarea şi modernizarea portului Constanţa, iar la 16 octombrie 1896 avea loc festivitatea de inaugurare oficială a lucrărilor de construcţie[30] şi modernizare a acestui obiectiv. În digul de larg se găseşte placa de bronz, care consemnează finalizarea lucrărilor, iar pe farul de piatră de la intrarea în portul Constanţa s-a montat un disc[31] uriaş cu portretul în relief al Regelui Carol I. În anul 1887 a fost întocmit un Program de organizare a unui comerţ pe apă, care a stat la baza înfiinţării „Serviciului de navigaţiune“. În expunerea de motive, raportorul D. Sefendache spunea: „O întristare mare însă cuprinde pe orice Român, când vede apele noastre acoperite numai de bandierele bastimentelor străine. În adevăr, riverani ai celei mai importante părţi a celui mai majestos fluviu al Europei, riverani ai Mării Negre, proprietari ai mai multor râuri care ar putea deveni navigabile şi, cu toate acestea, pavilionul român este înfăşurat, el mai că nu se zăreşte. În anul 1885 au ieşit 1.452 de bastimente, având un tonaj de 895.854; în această mulţime de bastimente, marina comercială a României era reprezentată numai prin trei corăbii, ducând 500 de tone“[32]. În noiembrie 1888 a fost cumpărat crucişătorul „Elisabeta“, una dintre cele mai moderne nave de război din acel timp, care va rămâne în serviciu timp de 42 de ani. La 1 noiembrie 1890, Regia Monopolurilor Statului a înfiinţat un serviciu de remorchere şi şlepuri pe Dunăre, pentru transportul sării în Serbia, care a marcat, de fapt, înfiinţarea Navigaţiei Fluviale Române – N.F.R., prima instituţie naţională de navigaţie civilă (din 1893, odată cu achiziţionarea navei „Orientul“, s-a inaugurat traficul de călători). În anul 1893 au luat fiinţă „Uzinele de construcţii mecanice şi turnătorie de fier şi bronz «G. Fernic et Co.» din Galaţi. În aprilie 1895 a luat fiinţă Serviciul Maritim Român, care, de la primele sale nave („Meteor“ şi „Medea“) până la celelalte intrate ulterior în dotarea sa („Viitorul“, „Principesa Maria“, „Sulina“, „Dobrogea“, „Bucureşti“, „Iaşi“, „Turnu Severin“, „Constanţa“, „Regele Carol I“, „România“, „Împăratul Traian“, „Dacia“ ş.a.), a însemnat nu numai constituirea flotei comerciale maritime româneşti moderne, ci şi un prilej de mare şi justificată mândrie naţională. De asemenea, în paralel cu organizarea eficientă a structurii acestei instituţii, au fost elaborate şi norme juridice necesare funcţionării şi dezvoltării navigaţiei comerciale româneşti, asigurării de condiţii optime în desfăşurarea vieţii şi activităţilor la bordul[33] navelor, în conformitate cu prevederile internaţionale în domeniu. În jurul anului 1900, capacităţile productive navale româneşti erau constituite din şase obiective (ateliere, şantiere navale), utilizau 800 – 1.000 de salariaţi şi erau capabile să execute nave fluviale – cu sau fără propulsie (pasagere, remorchere, şlepuri, ceamuri, bacuri, pontoane ş.a.), reparaţii şi transformări de nave de mic tonaj şi diverse alte ambarcaţiuni. În anii 1909-1910 a fost construit Pavilionul Regal[34] din portul Constanţa, cunoscut şi sub numele „Cuibul Reginei“, un cadou şi un omagiu oferit de către autorităţile portuare Familiei Regale[35], care iubea Constanţa şi marea[36]. La 27 septembrie 1909, printr-o apăsare pe buton, Regele a pus în mişcare instalaţiile magaziei cu silozuri din portul Constanţa, grâul fiind încărcat în hambarele cargoului „Iaşi“ al Serviciului Maritim Român, care va pleca în cursă spre Rotterdam, inaugurând transportul maritim de cereale. La 27 septembrie 1913 a fost înfiinţată Societatea Naţională de Navigaţie Maritimă „România“, asociaţie privată (cu capital autohton) în domeniul transportului maritim, care, prin achiziţiile de cargouri maritime („Milcovul“, „Oltul“, „Jiul“, „Siretul“ ş.a.), dar cu posibilităţi de operare şi pe Dunăre, a însemnat un alt moment important în dezvoltarea flotei comerciale româneşti, confruntată, în acea perioadă, cu o concurenţă acerbă din partea societăţilor de transport străine[37]. Până la declanşarea ostilităţilor din Primul Război Mondial, Flota comercială maritimă română – de Stat (13 nave) şi privată (7 nave) -, deşi a înregistrat creşteri semnificative în parcul naval, nu satisfăcea încă necesităţile de transport ale economiei naţionale, dar a oferit mari avantaje exportatorilor autohtoni şi a înscris România în traficul maritim internaţional, amplificând relaţiile comerciale şi deschizând noi perspective de colaborare a ţării noastre cu alte state. În primăvara anului 1914, Regele Carol I a efectuat ultima sa călătorie pe apă, ajungând la pescăriile de la gura Braţului Sf. Gheorghe, fiind însoţit de renumitul hidrobiolog Grigore Antipa[38]. Cele prezentate mai sus reprezintă doar câteva repere cronologice din cei 48 de ani de domnie a Regelui Carol I, ce au constituit o epocă deosebit de prolifică pentru România, în toate planurile – politic, economic, militar, administrativ, social, cultural -, realizările din aceste domenii contribuind enorm la dezvoltarea modernă a ţării. Ca şi până la data venirii pe tronul României, dar şi pentru o lungă perioadă care va urma, dotarea cu nave de toate tipurile – fluviale şi maritime, pentru Stat sau pentru particulari, cu sau fără propulsie – s-a făcut/ se va face preponderent prin achiziţii de la firme şi şantiere navale externe consacrate în domeniu, fiind mult mai redusă în privinţa posibilităţilor de construcţii în plan intern, cauzele principale fiind lipsa dotărilor şi infrastructurii specifice. Demn de reţinut este faptul că în epoca Regelui Carol I au fost concepute şi puse în aplicare trei Programe Navale (1881, 1888, 1906), pentru dotarea şi modernizarea Flotei României. În perioada 1895 – 1914, media de dotare a Flotei cu nave a fost de 0,75 nave/ de reţinut este faptul că în epoca Regelui Carol I au fost concepute şi puse în aplicare trei Programe Navale (1881, 1888, 1906), pentru dotarea şi modernizarea Flotei an. de reţinut este faptul că în epoca Regelui Carol I au fost concepute şi puse în aplicare trei Programe Navale (1881, 1888, 1906), pentru dotarea şi modernizarea Flotei Demn de reținut este faptul că în epoca Regelui Carol I au fost concepute și puse în aplicare tre Programe navale (1881, 1888 și 1906), pentru dotarea și modernizarea Flotei României. Constantin Cumpănă, Corina Apostoleanu, 2011, Amintiri despre o flotă pierdută, Vol. I – „Navele românești ale Dunării și Mării“, Constanța: Editura Telegraf Advertising. [1] Sosirea lui Carol pe pământ românesc nu fusese lipsită de peripeţii; deoarece între Germania şi Imperiul Austriac exista o stare conflictuală, Carol a fost nevoit să se deghizeze în negustor şi să călătorească cu trenul pe ruta Düsseldorff – Bonn – Freiburg – Zürich – Viena – Budapesta, sub un nume de împrumut, şi anume Karl Hettingen, cu paşaport elveţian; interesant este şi faptul că, intrând în ţară pe la Turnu Severin, Carol a intrat într-o casă, ce astăzi găzduieşte o bibliotecă; ajungând la Buziaş, a fost nevoit să aştepte timp de o zi vaporul care mergea în josul Dunării; nimeni nu a recunoscut în negustorul Karl Hettingen pe viitorul Rege al României, dar Ion C. Brătianu a intermediat (într-o franceză vorbită ireproşabil) întâlnirea dintre Carol şi românii care îl aşteptau; în seara zilei de 9 mai a sosit la Goleşti, reşedinţa familiei lui Nicolae Golescu, membru al Locotenenţei Domneşti; Principele Carol s-a oprit pentru odihnă până a doua zi, când va intra în Bucureşti. [2] Ion C. Brătianu (1821-1891) – politician liberal; militar în Armata Ţării Româneşti (din 1838); a studiat la Paris, ca mai toţi tinerii boieri ai timpului, de unde a revenit în ţară şi a luat parte, alături de prietenul său C. A. Rosetti, la Revoluţia de la 1848, devenind prefect de Poliţie în guvernul provizoriu înfiinţat în acelaşi an; sprijinit de C.A. Rosetti, a format (1876) un guvern liberal, care a condus ţara până în 1888, având funcţia de ministru al Apărării Naţionale în timpul Războiului ruso-turc din 1877 şi al Congresului de la Berlin (13 iunie-13 iulie 1878); Ion C. Brătianu şi-a adus o importantă contribuţie la formarea Regatului României, revizuirea Constituţiei şi reformarea vieţii economice şi politice a ţării; este autorul volumelor în limba franceză „Mémoire sur l’empire d’Autriche dans la question d’Orient“ (1855), „Réflexions sur la situation“ (1856), „Mémoire sur la situation de la Moldavie depuis le traité de Paris“ (1857) şi „La Question religieuse en Roumanie“ (1866). [3] Conducerea ţării fusese asigurată în acest interval de o Locotenenţă Domnească (Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu, Nicolae Haralambie), precum şi de un guvern provizoriu, avându-l în frunte pe Ion Ghica; iniţial, opţiunea aducerii unui prinţ străin a mers spre contele Filip din familia de Orleans, dar acesta a refuzat coroana. [4] Otto Eduard Leopold von Bismarck (1815-1898) – Graf von Bismarck (conte), apoi Fürst von Bismarck-Schönhausen (principe) – un om de Stat al Prusiei/Germaniei de la sfârșitul secolului al XIX-lea, precum și o figură dominantă în afacerile mondiale; ca Ministerpräsident sau Prim-ministru, al Prusiei (1862-1890), el a supervizat unificarea Germaniei; în anul 1867 a devenit cancelar al Confederaţiei Germane de Nord; în 1871, Bismarck a proiectat Imperiul German, devenind primul cancelar şi dominând afacerile acestuia până la demiterea sa (1890); diplomaţia lui, numită Realpolitik, și modul autoritar în care conducea Statul i-au adus porecla de „Cancelarul de Fier“ („der Eiserne Kanzler“). [5] Odată cu Regele Ferdinand I, numele dinastiei va fi schimbat în Casa Regală de România, ce va conduce Statul până la 30 decembrie 1947, când se va proclama Republica Populară Română. [6] Prin legea fundamentală erau garantate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, egalitatea în faţa legii, libertatea învăţământului, a presei, a asocierilor şi întrunirilor, şi declara proprietatea sacră şi inviolabilă; Constituţia prevedea un sistem electoral bazat pe votul cenzitar; Adunarea Deputaţilor includea patru colegii după criteriul averii; primele două colegii cuprindeau pe marii proprietari funciari, iar al treilea burghezia şi liber-profesioniştii; cetăţenii aparţinând acestor trei colegii votau direct, iar în colegiul IV, unde votau ţăranii, era prevăzut votul indirect, prin reprezentanţi; de asemenea, pentru declanşarea alegerilor, în timp, s-a statuat o practică ce nu aparţinea unui regim democratic; Regele dizolva Corpurile legiuitoare, impunându-se convocarea alegerilor, după care numea un nou Consiliu de Miniştri, care era însărcinat să organizeze aceste alegeri; Domnitorul era şeful Statului, comandatul suprem al Armatei, avea prerogative executive şi legislative; el putea convoca şi dizolva Parlamentul, numea şi revoca miniştrii, sancţiona şi promulga legile, avea şi drept de veto absolut, declara război şi încheia pacea; de asemenea, putea iniţia proiecte legislative, dacă erau contrasemnate de unul dintre miniştri. [7] Pe 24 mai 1875, Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, A.G. Golescu, Gh. Vernescu, Tache Anastasiu, C. Fusea, Al. Candiano-Popescu, Anastase Stolojan, Gh. Chiţu, C.G. Peşacov şi N.C. Furculescu, în cadrul unui program întărit de semnături, înfiinţau Partidul Naţional Liberal; Programul partidului a fost publicat pe 4 iunie 1875, în ziarul „Alegătorul liber“, şi nu cuprindea principii doctrinare, ci obiective concrete din succesiunea la conducerea guvernului; se sublinia dezvoltarea „bunei stări a claselor muncitoare“, prin ocrotirea muncii şi avutului acestora, combaterea legii tocmelilor agricole împovărătoare pentru ţărănime, împroprietărirea însurăţeilor de la sate şi a „mahalagiilor“, dezvoltarea învăţământului public, autonomia comunală etc. [8] Partidul Conservator a fost fondat la 3 februarie 1880, la Bucureşti, pe baza doctrinelor conservatoare existente anterior; precursorii partidului erau membrii grupării politice „Juna Dreaptă“ (noiembrie 1868), şi ziarul „Timpul“ (fondat în martie 1876); Partidul se baza pe susţinerea marilor proprietari de pământ, burghezia, şi a unora dintre intelectuali; politica economică se baza pe sprijinul acordat industriei uşoare, dar nu se împotrivea nici investiţiilor în industria grea. [9] Carol I era considerat vinovat şi de problema „afacerii «Strousberg»“, un consorţiu prusac căruia Domnitorul îi concesionase dreptul de a construi o magistrală feroviară între Roman şi Vârciorova, dar care a comis incorectitudini grave în manipularea fondurilor pe spatele Statului Român. [10] Evenimentul este consemnat în istorie cu numele „Republica de la Ploieşti“. [11] Conform anecdoticii, când unul dintre proiectilele artileriei turcești a căzut mai aproape de Domnitorul Carol, un soldat a sărit să-i scoată fitilul, pentru a împiedica dezastrul, dar, ajungând prea târziu, inevitabilul s-a produs şi explozia s-a produs; atunci Carol ar fi exclamat: „Asta-i muzica ce-mi place!“. [12] „Mare onoare şi mare răspundere!“ – arăta Titu Maiorescu. [13] Tot ca efect al acestui Tratat, proclamarea României ca Regat în anul 1881 a îndepărtat orice intenţie a vreunei puteri străine de a submina Unirea de la 24 ianuarie 1859. [14] Este demn de remarcat că în toate Constituţiile Regale emise în România, Regele conducea fără a guverna. [15] Coroana Regilor României era fabricată dintr-o ţeavă de tun turcesc, capturat la Plevna de Armata Română sub comanda Domnitorului Carol I; poetul George Coșbuc a descris-o în volumul de proză „Povestea unei coroane de oţel“, publicat în anul 1899. [16] Înţelegerea din Familia de Hohenzollern de la 17 mai 1881 îl declara succesor la tron pe Ferdinand, nepotul de frate al lui Carol, deoarece Regele nu avea succesori, singura sa fiică, Principesa Maria, născută în 1871, murise la vârsta de patru ani; lipsa de urmaşi a Familiei Regale a României a făcut ca Prinţul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele lui Carol, să devină succesor la tronul României, dar, în octombrie 1880, Leopold a renunţat la succesiune, în favoarea lui Wilhelm, fiul său cel mare; acesta, la rândul său, renunţă, în 1888, în favoarea fratelui său mai tânăr, Ferdinand, care va fi numit Principe de România, moştenitor al tronului şi, mai târziu, Rege al României, la 10 octombrie 1914, după moartea unchiului său, Regele Carol I. [17] Carol s-a căsătorit pe 3 noiembrie 1869 cu Elisabeta de Neuwied; Majestatea Sa Elisabeta, prima Regină a României, mai întâi Principesă a României-Principesă de Wied, cu numele complet Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied (1843-1916) este numele sub care a mai fost cunoscută Regina Elisabeta a României, prima Regină a României; Regina a patronat artele (în această calitate adoptase pseudonimul Carmen Sylva – Cântecul pădurii), literatura, fondatoare a unor instituţii caritabile, poetă, eseistă şi scriitoare; Maiestatea Sa este de asemenea cunoscută sub numele de Principesa Elisabeth von Wied, iar ca fondatoare de instituţii caritabile a fost supranumită de oamenii din popor „Mama răniţilor; în 1869, la vârsta de 26 ani, Principesa Elisabeta de Wied s-a căsătorit cu Domnitorul Carol I al României, devenind astfel (în 1881) prima Regină a României, în urma recunoaşterii ţării drept Regat atât de Poarta Otomană, cât şi de marile Puteri Europene după Războiul de Independenţă de la 1877; a fost poetă şi prozatoare, o admiratoare sinceră a poetului Mihai Eminescu, pe care l-a recompensat cu Ordinul „Bene Merenti“, însoţit de o importantă sumă de bani, dar, cuprins de o furie antidinastică, poetul a refuzat să ridice premiul; era o pasionată cititoare a poemelor sale, după cum rezultă dintr-o scrisoare trimisă de Titu Maiorescu lui Eminescu; relaţiile dintre Mihai Eminescu şi Regele Carol I erau destul de tensionate, după ce Mihai Eminescu a folosit, ca să-l caracterizeze pe Rege, expresia „Carol îngăduitorul“, într-un editorial din gazeta conservatoare „Timpul“; de asemenea, l-a admirat pe George Enescu, pe care l-a ajutat, în drumul devenirii sale de mare compozitor, prin construirea lângă Castelul Peleş a unei săli de concerte, special concepută pentru el, şi prin dăruirea unei viori construită de celebrul lutier italian Amati; i-a sprijinit financiar pe scriitoarea Elena Văcărescu, pe pictorul Nicolae Grigorescu şi pe poetul Vasile Alecsandri; a fost supranumită „Regina scriitoare“; a tradus din opera lui Pierre Loti; reşedinţa ei preferată era Castelul Peleş, unde îşi ţinea şi biblioteca; a contribuit la completarea veniturile Casei Regale din România, una dintre cele mai sărace familii domnitoare din Europa, în clipa când Principele de Hohenzollern a acceptat tronul ţării, printr-o serie de reclame tipărite în marile ziare europene de tip „testimonial“, pentru mai mulţi producători mari de maşini de scris; se fotografia în faţa maşinii de scris şi este cunoscut faptul că în prima reclamă publicitară din lume de tip testimonial, pentru o companie producătoare de maşini de scris, apărea chiar Regina României; Casa Regală a României, nefiind prea bogată (a se vedea celebra poveste privind Coroana de oţel), îşi completa veniturile din publicitate; a scris enorm, peste 1.000 de poezii, 90 de nuvele strânse în patru volume antologice, 30 de opere dramatice şi patru romane; a scris în limba germană, uneori chiar cu caractere gotice; opera ei a fost transpusă în limba română de Mihai Eminescu, George Coşbuc, Mite Kremnitz sau Adrian Maniu; ca fapt divers, se poate menţiona că s-a afirmat adesea că poemul „Peste vârfuri“ al lui Mihai Eminescu ar fi doar versiunea modificată în limba română a unui poem scris în limba germană de poeta Carmen Sylva; Regina Elisabeta a murit cu puţin timp înainte ca România să declare război Germaniei; a fost înmormântată la mânăstirea de la Curtea de Argeş. [18] Constantin Kiriţescu, (1922) „Istoria războiului pentru întregirea României. 1916- 1919“, vol. I, ediţia a II-a, Bucureşti: Editura Casei Şcoalelor, pag. 123 – 124. [19] Constantin Gane, (1936) „P. P. Carp şi locul său în istoria politică a ţării“, vol. II, pag. 515. [20] Ion Bulei, (1981), „Arcul aşteptării. 1914 – 1915 – 1916“, Bucureşti: Editura Eminescu, pag. 63. [21] Constantin Stere, (1918), „Marele război şi politica României“, Bucureşti, pag. 36. [22] Carol I este înmormântat la Curtea de Argeş, în Biserica Episcopală, acolo unde, după doi ani de la dispariţia sa, va fi înmormântată şi Regina Elisabeta. [23] Podul lui Traian – pod construit pe Dunărea de Jos, la Est de Porţile de Fier, în apropiere de oraşul Drobeta-Turnu Severin, de Apolodor din Damasc, arhitectul Columnei, între primăvara anului 103 şi primăvara anului 105; scopul construcţiei a fost de a facilita transportul trupelor romane conduse de Traian şi a proviziilor necesare celei de-a doua campanii militare de cucerire a Daciei, condusă de Regele Decebal. [24] Regele Carol I, (1909), „Cuvântări şi scrisori. 1887-1909“, Bucureşti, pag. 515. [25] Idem - [26] Valentin Ciorbea, Carmen Atanasiu, op. cit. pag. 44. [27] Podul a fost inaugurat la 14/ 26 septembrie 1895, în cadrul unor mari festivităţi la care a participat Regele Carol I; colectivul de proiectare şi de execuţie a fost condus de ing. Anghel Saligny; dintre toate marile lucrări realizate în timpul domniei sale, Podul de peste Dunăre a fost, după cum mărturisea, cel mai apropiat de inima sa, întrucât construcţia era nu numai o creaţie tehnică unică a inteligenţei româneşti, ci şi un simbol legat pentru totdeauna de domnia sa: „În vremea depărtată, vechiul Tomis abia era cunoscut şi numai prin exilul lui Ovidiu, a cărui statue împodobeşte astăzi oraşul, acest loc a păstrat un nume în istorie. Sunt însă convins că noua Constanţă va câştiga, într’un viitor apropiat, un renume european, şi că prin construirea podului peste Dunăre şi lărgirea portului, lucrări care vor fi în curând terminate, schela sa va deveni una din cele mai însemnate ale Orientului şi un izvor de bogăţie pentru ţara întreagă.“, în „Revista Fundaţiilor Regale“, Anul VI, No. 5, 1 Mai 1939, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II“, Bucureşti, 1939, pag. 311). [28] Perfectarea tranzacţiei s-a făcut cu compania „Danube & Black Sea Railway Co. Ltd.“ şi a fost aprobată în Adunarea Deputaţilor din 21 mai 1882 („Legea privind răscumpărarea de către Statul Român a căii ferate Cernavodă – Constanţa şi a lucrărilor din portul Constanţa“); valoarea obiectivelor cumpărate de Statul Român a fost de 16,8 milioane lei aur. [29] În anul 1899 s-au alocat opt milioane lei pentru reconstrucţia căii ferate Cernavodă – Constanţa. [30] Lucrările de construcţie au început după proiectul inginerului I.B. Cantacuzino şi au fost continuate (cu modificările propuse) de alţi doi ingineri români de excepţie: Gheorghe Duca şi Anghel Saligny; în anul 1899, conducerea lucrărilor portuare a fost preluată de Saligny, constructorul podului de la Cernavodă; până în 1909, când a fost inaugurat oficial portul Constanţa, s-au efectuat lucrări de dragaj, au fost ridicate digul de larg, cel de intrare, cel de Sud şi cheurile, au fost construite şase bazine, rezervoarele de petrol şi, nu în ultimul rând, silozurile; cu aceste dotări, portul Constanţa a operat în 1911 peste 1,4 milioane tone mărfuri. [31] Lucrare realizată de Vladimir Hegel (1839-1918), sculptor polonez, stabilit în România, în 1885; a realizat opere statuare, creaţii dedicate contemporanilor săi; a fost profesorul sculptorului Dimitrie Paciurea (1873-1932). [32] „Revista Fundaţiilor Regale“, ibidem, pag. 313. [33] Un moment important l-a constituit elaborarea Regulamentului serviciului la bord pentru marina comercială, document care reglementa, printre altele, îndatoririle comandantului, atribuţiile personalului la bord, conduita faţă de călători, permisiunea de a părăsi bordul, pedepsele, serviciul de cart sau de lucru, purtarea uniformei, onorurile date altor nave, ţinerea jurnalului de bord etc. [34] În acea vreme se afla la încrucişarea digului din larg cu digul de la intrarea portului. [35] Regina Elisabeta, soţia Regelui Carol I, evoca adesea peisajul marin, ca sursă inspiratoare de literatură; de asemenea, Regina Maria, soţia Regelui Ferdinand, scria: „Marea! Da, o iubesc, întotdeauna a ocupat un loc de frunte în viaţa mea“; vizitând mai des Constanţa, Mamaia şi Balcic, Regina Maria mărturisea: „(…) Cunoşteam fiecare vapor, ofiţerii şi marinarii îmi erau prieteni şi erau fericiţi să aibă pe una ca mine care ţinea la lucrurile ce aparţineau mării. (…) Aveam un adevărat aliat în bătrâna Regina Elisabeta, care iubea marea într-un fel mai abstract şi mai poetic poate decât mine, dar era bătrână când i s-a permis să meargă la Constanţa. Atunci fu construit micul Pavilion pentru dânsa pe dig, un colţişor pe care îl iubea. (…)“. [36] Regele Carol I suferea de „rău de mare“; „Nu-mi place marea, îmi vine rău pe mare.“ – a mărturisit Regele. [37] La începutul secolului al XX-lea, în porturile româneşti acostaseră 66 nave ale societăţii „Lloyd Austria“ (Triest), trei nave rapide şi 24 cargouri ale companiei „Deutsche Livante Line“ (Hamburg), 97 nave ale societăţii „Linia Wescott“ (Anvers), 69 nave ale companiei „Messageries Maritimes“ (Paris), două nave ale companiei „Egee Curxgi C-mie“ (Mielitene) – M. Ionescu Dobrogianu, (1904), „Dobrogia în pragul veacului al XX-lea“, Bucureşti, pag. 898. [38] Grigore Antipa (1867-1944) – hidrobiolog, ihtiolog şi limnolog (considerat primul limnolog român), reorganizator al Muzeului de Istorie Naturală din Bucureşti, care îi poartă numele; a elucidat problemele productivităţii biologice ale Dunării şi a părţii Nord-vestice a Mării Negre; a inaugurat studierea ştiinţifică a vieţii peştilor endemici migratori din fauna României; a pus bazele şcolii româneşti de hidrobiologie şi ihtiologie; a contribuit decisiv la reorganizarea pisciculturii din ţara noastră; a condus Muzeul de Istorie Naturală din Bucureşti (1893-1944); din 8 noiembrie 1893 a început reorganizarea muzeului, care se mută într-un local nou, adecvat, special construit în acest scop (prima construcţie din România destinată unui muzeu); este unul dintre pionierii utilizării dioramelor în cadrul muzeului de ştiinţe naturale, fiind considerat unul dintre creatorii muzeologiei moderne; membru al Academiei Române şi a numeroase societăţi ştiinţifice internaţionale. Liga Militarilor