Legiunea romana, un model de organizare

★ ★ ★ ★

Despre organizarea armatei romane în  secolele III-II î.Hr. a scris istoricul grec Polybius ce a  scris despre  razboaiele punice. Armata romana era doar o militie temporara, dar astfel alcatuita si calita în razboaie în raport cu armatele altor civilizatii antice, fiind capabila sa suporte orice soc major. Era doar o singura unitate de infanterie, legiunea (latina: legio), sprijinita de calareti (lat. Celeres), auxiliari si pedestrime usoara.

Orice cetatean roman putea fi recrutat, însa de regula, recrutarea era o “alegere”optionala pentru ca era  mobilizat  un numar  de soldati necesari pentru a purta un conflict în functie de dimensiunile sale. Nimeni nu era obligat sa lupte într-un numar mai mare de 16 campanii sau într-o perioada mai lunga de 16 ani. Anual, Senatul decidea numarul necesar de soldati care trebuiau sa fie mobilizati si trimisi.dacii si romanii

Armatele ...

... romane erau comandate de magistrati alesi, care detineau puterea si comanda militara (lat. Imperium) timp de un an, având posibilitatea de a-si extinde mandatul. Cei doi consuli alesi anual de senat erau magistratii superiori, având cele mai importante sarcini militare. Pretorilor (colegiu de magistrati de rang inferior celui de consul) li se încredintau operatiuni de mica anvergura, numarul acestora ridicându-se de la unu anual la sase în timpul razboaielor punice. Consulul putea sa primeasca comanda a doua legiuni, iar pretorul primea comanda  unei singure legiuni.

În secolele VI-V i.Hr., soldatii romani primeau de la stat o ratie de sare (lat. sal-originea termenului de “salarium”-salariu), fiind dificil de procurat si indispensabila conservarii alimentelor. Ulterior, sodatii primeau bani ca sa procure sarea.

Din anul 406 i.Hr., a fost instituita solda (stipendium-de la “stips” care semnifica lingou). Soldatii nu primeau bani, ci doar lingouri de metal de valoare. Soldatii îsi procurau câstigurile si din prazile de razboi, care erau în mare acordate comandatilor. Echipamentul militar era procurat de catre soldat pe cheltuiala proprie. Ulterior, statul s-a însarcinat sa-l procure, costul fiind retinut din solda soldatului si mai târziu, procura gratuit armamentul de baza. În 123 i.Hr., prin legea impusa de Gaius Gracchus, statul era constrâns sa furnizeze militarului uniforma.

Alcatuirea legiunii

Legiunea standard era alcatuita din 4200 de infanteristi si 300 de calareti, dar deseori, erau mobilizati si rezervisti caci efectivele se micsorau inevitabil în timpul campaniilor din cauza bolilor, pierderilor pe câmpul de lupta si din alti factori. În momente de criza, Senatul mobiliza legiuni formate din 5000-6000 de soldati. Barbatii cei mai bogati, fiind în numar mic, formau cavaleria (equites), împartita în 10 subunitati (turmae) comandate de trei decurioni sau ofiteri care comandau zece oameni. Nucleul cavaleriei era reprezentat de cele 18 centurii escvestre, alcatuite din cetatenii cei mai bogati care aveau dreptul sa fie despagubiti pe deplin daca îsi pierdeau caii în lupta. Calaretii adoptasera echipamentul grecesc, luptând în formatie strânsa, echipati cu lance , spada si scut, si protejati de coif  si platosa.europa barbarilor si a romanilor

Infanteristii erau împartiti si organizati dupa avere si vârsta. Cetatenii cei mai saraci formau infanteria usoara (velites), echipati cu sulite usoare, sabii scurte sau pumnale si scuturi rotunde. Purtau coifuri si bucati de piele de animale, mai ales de lup, legate la coifuri, pentru a fi usor identificati de ofiteri spre a fi rasplatiti pentru bravura acestora sau pentru ca aveau o semnificatie totemica. În fiecare legiune erau 1200 de velites.

 Forta principala a legiunii o reprezenta infanteria care lupta în formatie strânsa, pe trei linii diferite. Linia cea dintâi era alcatuita din 1200 de “sulitasi”(hastati). Erau soldatii cei mai tineri, cu vârste în jur de 20 de ani, cu minima experienta în razboaie sau deloc. Un “hastati”era echipat cu doua sulite, una usoara si una mai grea , spada spaniola (gladius hispaniensis) preluata de la mercenarii iberici, scut oval din lemn, acoperit cu piele, si era protejat doar de o aparatoare pectorala legata cu curele, de forma rectangulara, si de coif de tip Monterfortino cu calota înalta si aparatoare pentru ceafa îngusta, ce proteja vârful capului, de multe ori ornamentat cu trei pene.

A doua linie era alcatuita din 1200 de “fruntasi”(principes). Erau soldati cu vârste în jur de 30 de ani, cu ceva experienta obtinuta în razboaie si mai bogati decât cei din prima linie si aflati în floarea vârstei. Un “princeps”era echipat cu doua sulite, spada spaniola, scut , platosa din zale si coif similar cu cele purtate de “hastati”, ornamentat cu pene sau împodobit cu un smoc de par de cal.

Ultima linie era alcatuita din “cei din al treilea rând”(triarii), în numar doar de 600, fiind cei mai bogati si cei cu mai multa experienta militara, cu vârste în jur de 40 de ani. Triarii erau o rezerva a formatiei militare, o subunitate a veteranilor ce utilizau în lupta lanci cu lungimea de 2,4 metri. Un “triarius”era echipat cu coif etrusco-corintic, împodobit cu trei pene rosii-închis sau negre, scut oval cu margine proterjata în partea interioara si superioara cu o bordura din bronz, partea centrala fiind întarita cu un umbo de metal, cântarind 10 kg, si cu o armura de zale, preluata de la gali, cu o banda pe umeri ce fiza cele doua parti ale platosei.DECEBAL REGELE DACILOR (2)

Fiecare linie era împartita în 10 manipule, un manipul fiind unitatea tactica de baza a armatei, alcatuita din 120 de soldati-doua centurii, a câte 60 de soldati, fiecare cu centurion, sprijinit de un înlocuitor (optio), stegar (signifer) si un comandant al garzii (tesserarius). Centurionul centuriei din dreapta era numit la comanda acesteia, fiind cel mai în vârsta si cel mai experimentat, alegându-l pe centurionul centuriei din stânga. Legiunea avea la comanda sase triburi militari si câte doi dintre ei comandau prin rotatie legiunea. Fiecare legiune era sprijinita de un contingent , numit “aripa”(ala). O “ala” avea un numar de infanteristi asemeni unei legiuni, dar si un numar de calareti de trei ori mai mare decât numarul calaretilor într-o legiune. Ala era comandata de trei perfecti (praefecti sociorum) de cetatenie romana. Legiunile formau centrul armatei, iar alele se formau pe flancurile lor. Armata consulara era alcatuita din doua legiuni si doua ale. Cei mai buni dintre soldatii aliati erau separati de ale si formau extraordinarii, o forta de cavalerie si infanterie subordonata direct consulului. Nu erau ofiteri de cariera, magistratii si tribunii fiind alesi, ceillati ofiteri fiind numiti, fara sa aiba experienta necesara.

Armele legiunii

Un Pilum era format dintr-o vergea de lemn cu lungimea de 1,2 metri pe care era montata o tija de fier subtire, cu o lungime de 60 cm si care se termina cu un vârf mic, piramidal. Când un pilum greu era aruncat, toata greutatea sa se concentra în spatele vârfului mic, având o forta de penetrare extrem de mare. Când strapungea scutul unui inamic, tija lunga si subtire aluneca rapid prin gaura, putând sa-l raneasca pe acesta. Pilum-ul era dificil de scos din scutul ce devenea greu de carat. Pilumul putea fi aruncat pâna la maxim 30 m si isi atingea tinta daca era aruncat de la maximum 15 m.

Gladius, sau spada spaniola (gladius hispaniensis) era o arma secundara purtata la brâu, înlocuind armele albe scurte de la începutul secolului II î.Hr. Era copiata dupa un model spaniol utilizat de mercenarii iberici. Erau lame echilibrate, utilizate pentru înjunghiere, dar si pentru taiere. Titus Livius a relatat cum o armata romana înarmata cu spade spaniole le-a provocat rani serioase unor soldati dintr-o armata macedoneana, comitând atrocitati înfioratoare: decapitari si amputari.

Pugio era un pumnal purtat la centura, servind ca arma suplimentara, dar si ca o unealta utilizata în activitatile de zi cu zi din viata de campanie. imperiul roman

Lancea era utilizata doar de triarii, fiind preluata dupa vechea lance a hoplitilor. Era o arma grea, care era utilizata la strapuns de la distanta mica. Armura din zale, harnasamentul si seile cavaleriei, precum si unele tactici erau preluate de la gali. Armuta de zale era cea mai scumpa si eficienta, fiind o platosa produsa din inele de fier legate unul de altul, asigurând protectie buna si era suficient de flexibila pentru a permite mobilitate. Armurile din zale erau întarite la umeri cu o dublura din zale spre a proteja soldatul de loviturile primite mai sus de brâu. Cea mai mare parte a greutatii cadea pe umerii soldatului. Unii soldati purtau armuri din placute de bronz în forma de solzi, fiind usor de lustruit ca sa straluceasca puternic la lumina zilei în fata inamicilor. Soldatii purtau aparatoare pe piciorul stâng, care era cel mai aproape de inamic în lupta corp la corp. Ofiterii superiori si calaretii purtau platose turnate, masive, de diferite forme, din bronz. Majoritatea soldatilor care nu îsi permiteau purtau aparatoare pectorala, placi de fier sau din bronz, rotunde sau rectangulare, legate pe piept cu curele.

În privinta coifurilor, nu era utilizat un singur model, cel mai raspândit fiind coiful de modelul Monterfortino de inspiratie galica, cu calota înalta si vârf rotund, dotat cu aparatoare scurta pentru ceafa si aparatoare pentru obraji prinse cu balamale. Tipul de coif etrusco-corintic era purtat doar de cei mai bogati, fiind preluat de la hopliti, acoperind fata si urechile, având doua orificii pentru ochi, dar putea fi împins spre spate si purtat pe vârful capului. Versiunea italica era purtata întotdeauna, cele doua orificii pentru ochi ajungând sa aiba doar o functie decorativa. Mai erau utilizate coifuri atice, utilizate de romanii si aliatii lor, turnate în bronz. Romanii produceau coifuri de tip Coolus, modele Aegen si Port de inspiratie celtica, care se fixau mai bine pe cap si aveau aparatoare pentru obraji mai late. Calaretii purtau de multe ori coifuri beotiene de inspiratie greceasca.

Scutul era purtat de soldatii din infanteria grea, fiind semicilindric sau oval, cu o lungime de 1,2 m si o latime de 76 cm, confectionat din doua straturi de lemn, cu scânduri asezate perpendicular una pe alta, acoperite cu piele de vitel. Scutul era flexibil si solid. În partea de sus si de jos avea o bordura de metal, pentru ca straturile sa nu fie deteriorate din cauza loviturilor, iar în centru avea un “umbo”de metal. Calaretii romani erau echipati cu scuturi rotunde mai mici si mai usoare.

Traiul de zi cu zi al unui soldat roman

Armata romana era una nepermanenta. Barbatii încorporati ramâneau pe durata campaniei si se întorceau la viata civila. Solda acoperea doar cheltuielile necesare traiului si nu era o sursa de venit semnificativa. Doar prazile unor inamici considerati bogati îi atrageau pe barbati sa se înroleze.

Pe durata serviciului militar, soldatii se supuneau voluntar unui sistem disciplinar sever, pierzându-si drepturile legale pe care le detineau în viata civila. Puteau fi biciuiti sau executati la comanda ofiterilor lor daca se dovedeau lasi, daca nu-si îndeplineau îndatoririle ,daca furau, leneveau în post sau se sodomizau în perimetrul taberei. Înrolarea în legiuni se desfasura pe Câmpul lui Marte, dincolo de granita oficiala a orasului, marcând schimbarea de statut si comportament si tranzitia de la viata civila la cea militara din punct de vedere juridic si ideologic. Cu ocazia obtinerii unei victorii, legiunile puteau intra în Roma, defilând pe strazile orasului.

[embedded content]

În taberele temporare, pe durata serviciului militar, soldatii duceau o existenta ordonata si disciplinata. Polybius a descris cu amanunte planul si construirea taberelor temporare. La sfârsitul zilei de mars, o armata ridica o tabara dupa un plan standard, cu strazi, siruri de corturi si siruri de cai, înconjurate de un sant si de un parapet. Tabara avea ca scop protectia împotriva atacurilor prin surprindere. Erau posturi de paza permanente amplasate la o distanta fixa în afara meterezelor, garzile având rolul de a avertiza legiunea în legatura cu un atac si incercau sa incetineasca desfasurarea acestuia. Daca taberele temporare erau construite pentru o perioada de timp mai îndelungata, erau construite ziduri de aparare mai solide. În cazul unui atac, parapetele si santurile doar îi încetineau pe atacatori, oferind timp suficient armatei romane sa le iasa în întâmpinare pe câmp deschis. Între parapet si rândurile de corturi era zona libera-“intervallum”, unde soldatii se aliniau repede în formatie de lupta, în trei coloane, la care se adauga una de cavalerie. Fiecare coloana era inclusa într-una din cele trei linii, manipulele fiind dispuse în ordinea pe care urmau sa o aiba în linia de lupta.

Soldatii legiunii polybiene erau motivati sa lupte pentru a-si apara bunurile si proprietatile, inclusiv aliatii care îsi aparau pamânturile prin intermediul unor diverse tratate cu Roma. Romanii nu recrutau mercenari. Aveau nevoie de soldati care sa se implice cu sentimente patriotice. Soldatii din cadrul unitatilor combatante mobilizare erau numiti “iuniores”, cu vârste cuprinse între 17-46 de ani. Soldatii vârstnici care erau destinati sa apere cetatile si Roma însasi, erau numiti “seniores”.

Soldatii depuneau un juramânt (sacramentum) prin care erau legati de comandantii lor si de Republica. Victoria ilustra protectia zeilor. Generalul învingator era salutat ca imperator de catre soldatii sai si era rasplatit prin rugaciuni, intrarea solemna în Roma, cu prilejul ovatiei si triumfului. Daca pierdeau bataliile, soldatii erau tratati cu dispret, iar comandantii militari erau ei însisi sanctionati cu asprime pentru incompetenta lor si pentru ca i-au mâniat pe zei, caci pierderile patau onoarea republicii.

Armata romana a constituit un element principal în procesul expansiunii romane, zamislind Imperiul Republicii Romane si, ulterior, dezvoltand maretul Imperiu Roman.