Holocaustul în Franţa

★ ★ ★ ★ ★
Din vara anului 1940, Otto Abetz, ambasadorul Germaniei la Paris, a organizat expropierea familiilor evreieşti bogate.
Regimul de la Vichy a luat primele măsuri antievreieşti la scurt timp după autorităţile germane, din toamna lui 1940: Statutul evreilor din 3 octombrie, pregătit de Raphael Alibert dar îndulcit de Petain însuşi după un document făcut public în 2010 de Serge Klarsfeld, interzicea evreilor francezi de a exercita anumite profesii (profesor, jurnalist, avocat etc.), în timp ce actul aşa-zisei legi din 4 octombrie 1940 prevedea închiderea străinilor evrei în lagăre de tranzit în sudul ţării ca cel de la Gurs, sau în Alsacia, Lorena şi Belgia. Averile lor au fost confiscate.

La 29 mai 1942, evreii au fost obligaţi de a purta steaua galbenă a lui David. Arestările evreilor din Franţa au început din 1940 şi masiv în 1941, iar „deportare evreilor ...
... începe la 27 martie 1942, data plecării din Paris pentru Auschwitz a primului convoi”.
În zona ocupată de hitlerişti, au fost arestaţi între 16 şi 17 iulie 1942, 13.000 de evrei de către poliţia franceză, pe care i-au predat apoi germanilor. În zona neocupată, începând cu august 1942, evreii străini care au fost deportaţi după Armistiţiu în lagărele de refugiaţi din Sud-Vestul Franţei, ca cel de la Gurs, au fost din nou arestaţi şi deportaţi în convoaie cu destinaţia Zona ocupată, apoi în lagărele de exterminare în Germania şi în Polonia.
Ultimul convoi de deportaţi spre Germania, provenind din lagărul de la Drancy, a plecat la data de 31 iulie 1944. În Franţa, au fost victime ale Shoah 76.000 din 300.000 de evrei care se găseau în această ţară. Doar 3% din deportaţii evrei din Franţa au supravieţuit.