Drama armatei române în Al Doilea Război Mondial

★ ★ ★ ★ ★
După terminarea războiului, soldaţii care au luptat împotriva ruşilor pe Frontul de Est au fost condamnaţi la temniţă grea de către regimul comunist. Au plecat la luptă ca nişte eroi, dar la întoarcerea în ţară au fost trataţi ca nişte trădători. Au avut un crez, recuperarea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei de Nord. Şi-au găsit însă sfârşitul în închisorile comuniste. În frunte cu mareşalul Antonescu, ostaşii români au plecat la război, alături de nemţi, cu gândul la România Mare. Apoi, regele Mihai le-a ordonat să întoarcă armele împotriva Germaniei şi să treacă de partea sovieticilor. Aceştia însă nu ne-au considerat niciodată aliaţi. Ne-au tratat ca pe o ţară înfrântă şi ne-au ocupat. 22 iunie 1941 este ziua în care România a intrat în război, în alianţă cu Germania nazistă. Armata, condusa de mareşalul Ion Antonescu, avea o misiune „sfântă”: eliberarea Bucovinei şi Basarabiei, teritorii care ne-au fost răpite în 1939, prin pactul Ribbentrop-Molotov. „Să ...
... fii militar era o mândrie! Să-ţi aperi ţara, cea mai mare onoare”. Este credinţa cu care a crescut şi Mircea Carp, care se trage dintr-o familie de militari de carieră. „Armata, pe vremurile acelea, era o entitate patriotică, o entitate de oameni, mă refer acum la ofiţeri în special, dedicaţi carierei militare”, explică Mircea Carp, jurnalist și veteran de război. După numai 33 de zile, armata română eliberează Bucovina şi Basarabia. Cu gândul la recuperarea Ardealului, mareşalul Antonescu a ordonat continuarea campaniei din est. „Și pe Frontul de Est, gândul nostru a fost întotdeauna la Ardeal”, subliniază Mircea Carp. Pe frontul de est au murit 71.585 de militari. Gheorghe Răucea avea 16 ani când a ajuns pe acest front. „Eram copil de trupă voluntar în regimentul 30 dorobanți din Câmpulung Muscel, unitate care a făcut eroism în cel de-al Doilea Război Mondial”, povestește Gheorghe Răucea, veteran de război. A supraviețuit regimului de detenție pentru că avea talent la desen Vasile Pândici a împlinit 100 de ani şi are o poveste dureroasă. A luptat pe ambele fronturi, în est şi în vest, şi pe amândouă a căzut prizonier. A trăit coşmarul deportării în Siberia. „Ne-au luat prizonieri la Cotul Donului și de acolo am mers pe jos până în Tula, unde era o mină de cărbuni inundată de nemţi şi era zăpada de trecea peste cap”, își amintește el. Vasile Pândici cântărea 38 de kilograme când a ajuns în lagăr. A supravieţuit regimului de detenţie pentru că avea talent la … desen. Comandantul lagărului a apreciat asta. Drama armatei romane se adânceşte după 23 august 1944. Deşi se anunţase că războiul cu ruşii a încetat, până la semnarea Convenţiei de armistiţiu, în ziua de 12 septembrie 1944, 160.000 de soldaţi români au fost luaţi prizonieri de către sovietici. „Asta însemnând generali, însemnând ofițeri superiori sau inferiori, subofițeri, dar mai ales foarte mulți soldați”, explică Dorin Dobrincu, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași. „Au făcut jafuri, violuri, dezarmări … eram conduși în general de către consilieri sovietici”, povestește Gheorghe Răucea. „Am plecat pe front de pomană, de pomană, nu trebuia, nu am tras un glonţ, nici în ruşi, nici în nemţi”, subliniază Vasile Pândici. Diviziile care n-au fost luate prizoniere în est au fost puse la dispoziţia înaltului comandament sovietic sub care s-a trecut la eliberarea Ardealului. 21.053 de militari au murit pe frontul de Vest. Condamnat la muncă silnică „Încă din timpul războiului din vest au început să fie arestaţi anumiţi ofiţeri români, dar în general armata a rămas intactă, până la marea epurare din 9 august 1946, când am fost, că am făcut şi eu parte, 9000 de ofiţeri daţi afară din armată pe motive politice”, spune Mircea Carp. Au luptat alături de Naţiunile Unite până în munţii Tatra, iar când s-au întors acasă au fost arestaţi şi trimişi în închisori. Este şi drama lui Vasile Pândici. „Când am venit în ţară am fost condamnat de Stalin la 10 ani muncă silnică, că eu nu trebuia să pic prizonier la nemţi, trebuia să mă împuşc …”, spune el. „Au fost epurări succesive, care au dus la transformarea instituțiilor în instrumente ale partidului, ale luptei de clasă”, explică Șerban Papacostea, istoric. „Să nu uităm!”. Este îndemnul celor care au luptat pentru ţara noastră, aşa cum este ea astăzi, cât de cât întreagă. „Ca să ștergem cu buretele complet găsesc că nu face parte dintr-o cunoaștere a istoriei noastre …”, subliniază Mircea Carp. Dintre cei care au supravieţuit frontului şi apoi epurărilor comuniste mai trăiesc azi câteva mii. Ei sunt ultimii eroi.