Codex Seraphinianus

★ ★ ★ ★ ★
Codex Seraphinianus este numele uneia dintre cele mai ciudate cărţi publicate vreodată. Creată în perioada 1976 – 1978 de arhitectul şi designerul italian Luigi Serafini, cartea a fost publicată în 1981 și este considerată cea mai ciudată și complexă enciclopedie de până acum. Titlul cărţii, Codex Seraphinianus, este cel puţin ambiguu: primul termen provine din latinescul “codex” care semnifică un anumit cod, iar Seraphinianus se trage de la numele autorului Serafini, care în limba italiană semnifică serafimi. Astfel, Codex Seraphinianus reprezintă un cod al serafimilor și de aici se poate extrage și ideea că tot ceea ce este descris în această carte bizară poate să aibă legătură cu aceste ființe biblice, care trăiesc într-o lume paralelă cu a noastră. Scrisă într-un alfabet necunoscut, asemenea unui cod pe care nimeni nu a reușit până în prezent ca să-l deslușească, enciclopedia conține 2 volume, primul având 5 capitole întinse pe 180 de pagini, iar ...
... al doilea, 7 capitole şi 185 de pagini. Coincidenţă sau nu, întreaga enciclopedie are 12 capitole, tot atâtea câte luni sunt într-un an, şi 365 de pagini, cât numărul de zi ale unui an. Criticii literari consideră această enciclopedie ca fiind o parodie a vieții de zi cu zi, unde grotescul întâlnește frumosul, unde suprarealistul întâlnește cotidianul și unde fantezia autorului este îmbinată cu realitatea. Cu toate că Serafini nu a acceptat niciodată descrierea făcută de critici, el a susținut tot timpul că acest codex nu este altceva decât o realitate, pe care oamenii încă nu o pot înțelege. La fel cum copiii privesc o carte ilustrată pentru adulți și nu înțeleg mare lucru, dar știu că lucrurile pe care le văd au un sens logic, așa și adulții nu înțeleg chiar toate lucrurile din Codex Seraphinianus, dar știu că ele sunt o normalitate. Această explicație dată de autor adâncește și mai mult misterul cu privire la această carte stranie. În ceea ce priveşte codul folosit, atunci când lingviştii au încercat să descifreze limbajul și nu au reușit, autorul le-a transmis că orice îl poate înțelege dacă se folosește de limbajul obișnuit și nu de percepția tradițională. Chiar și aşa, nimeni nu poate înțelege semnificația limbajului obișnuit din mintea lui Serafini, fapt pentru care enciclopedia a rămas până în prezent un mister. Sistemul de scriere (cel mai probabil, un sistem de scriere inexistent) pare modelat după sistemele occidentale obișnuite de scriere (scriere de la stânga la dreapta și pe rânduri, un alfabet cu litere mari și mici). Unele litere apar numai la începutul sau la sfârșitul cuvintelor, o caracteristică a sistemelor de scriere semitice. Literele curbilinii seamănă cu nişte coarde sau fire elastice, prezentând bucle şi noduri, amintind oarecum de alfabetele Sinhala. Unii lingviştii au făcut trimitere la un alt volum controversat, Manuscrisul lui Voynich (numit așa după Wilfrid Michael Voynich), o carte cifrată misterios, al cărei cod nu a fost încă descifrat şi despre care nu se cunoaște nici autorul și nici data apariției. În cei peste 500 de ani care se presupune că ar fi trecut de la redactarea manuscrisului Voynich, nu a fost descifrat nici măcar unul dintre misterele care înconjoară neobișnuitul document: origini, autor, scriere, imagini sau limba în care a fost redactat. Și asta după ce, numai în secolul XX, o veritabilă armată de paleografi, inclusiv specialiștii americani care au descifrat codul german „Enigma”, a eșuat lamentabil. Dacă limbajul utilizat în cazul Codex Seraphinianus dă de furcă tuturor lingviştilor, sistemul de numerotare a paginilor a fost descifrat (aparent independent) de Allan C. Wechsler şi de lingvistul bulgar Ivan Derzhanski, fiind o variație a bazei numerice 21. Într-un discurs ţinut pe 11 mai 2009 la Universitatea Oxford, Societatea bibliofililor, Serafini a declarat că nu există nici un sens ascuns în spatele cărţii, care de altfel este fără conţinut semantic, şi că scopul acestui experiment a fost să creeze persoanei care încearcă să-l citească senzaţia frustrantă pe care o simt copiii în faţa unei cărţi pe care nu o înţeleg şi nu ştiu să o citească.. În esenţă Codex Seraphinianus descrie o lume străină, atât în cuvinte, cât şi printr-o multitudine de ilustrații care mai de care ciudate sau suprarealiste. Chiar și aceste desene au încercat a fi studiate de către filosofi, psihologi sau chiar fizicieni și nimeni nu a ajuns la nicio concluzie reală. Ilustraţiile viu colorate abundă în detalii şi înfăţişează în cele 11 capitole ale cărţii diverse aspecte cheie ale straniei lumi, de la floră şi faună până la istorie, ştiinţă şi arhitectură. Întâlnim desene reprezentând flori plutitoare, maşinării complicate, obiecte de îmbrăcăminte cum nu am văzut nici la cele mai extravagante prezentări de modă, creaturi ciudate, experimente ştiinţifice bizare şi multe altele. Cu toate acestea, unele analogii au putut fi făcute. De exemplu, în primul capitol al celui de-al doilea volum Serafini ilustrează un bărbat și o femeie care după o partidă de sex se transformă într-un crocodil. Lingviştii au legat această imagine de descrierea făcută de Shakespeare, care îl vedea precum o fiară cu două spinări. Cartea a fost reeditată în repetate rânduri. Cea mai scumpă copie a fost chiar prima ediţie, care s-a vândut pentru suma de 5.000 de dolari. Doi ani mai târziu, în SUA, Germania și în Țările de Jos a fost tipărită o ediție într-un singur volum, având de această dată 170 de pagini. Aceste ediții nu s-au mai tipărit timp de mulţi ani, însă începând cu 1993 în Europa se vinde o nouă ediţie, la fel de captivantă, însă tot într-un singur volum. În 2006, în Italia a fost lansată o versiune revizuită, relativ ieftină (89 Euros/120USD), cu noi ilustrații și o “prefață” semnată chiar de autor. Chiar dacă nu este foarte clar în ce categorie se clasifică această enciclopedie bizară, cartea continuă să provoace admiraţie: artiştii îi studiază ilustraţiile, filozofii meditează la sensul ei, iar colecţionarii iubitori de carte SF şi nu numai sunt încântaţi dacă reuşesc să o adauge colecţiei lor.