La treizeci de ani de la decembrie 1989, sentinţa Înaltei Curţi in cazul asasinării inginerului Gh. Ursu este o fotografie a  României de astăzi. În această Românie adevărul judiciar  contrazice judecată morală şi realitatea istorică. În aceeastă Românie crimele comise de regimul comunist devin simple operaţiuni de rutină ale poliţiei, în vreme ce  apărătorii demnităţii unui întreg popor sunt trataţi, cu dispreţ suveran, ca nişte infractori de  drept comun. În această Românie demnitatea umană şi memoria suferinţei nu mai înseamnă nmic. Cei care triumfă,  încă o dată, sunt  torţionarii şi  complicii tiraniei.

Legalitatea socialistă şi statul de drept

          La treizeci de ani de la decembrie 1989, judecând cazul Ursu,unul în care se oglindeşte viaţa cotidiană a comunismului târziu, cu întreg cortegiul ei de cruzime şi de promiscuitate morală, de  barbarie şi de abjecţie, magistraţii Curţii Supreme au ales legalitatea socialistă în defavoarea valorilor constituţionalismului şi domniei legii. Ceea ce sentinţa lor reafirmă, tranşant şi dramatic, este continuitatea statului român, dincolo de linia  istorică a căderii comunismului.  Nimic nu pare să separe cele două lumi. RSR şi România democratică  coexistă, armonic.

           Nu se află nimic in textul acestei sentinţe care să  reamintească natura unică, ilegitimă şi criminală, a regimului comunist, pe întreaga sa durată de  existenţă istorică. Alocuţiunea Preşedintelui Traian Băsescu, Raportul Comisiei Prezidenţiale coordonate de Vladimir Tismăneanu sunt absente.  Ceea ce triumfă este viziunea  acreditând imaginea unei Românii de după 1964 în care abuzul, crimele şi represiunea sunt marginale. RSR este , în lectura magistraţilor români, un stat care îşi respectă cu scrupulozitate propriile legi şi care utilizează, în instrumentarea de cazuri, practici similare  cu cele la care se recurge în România  domniei legii.

           Crimele împotriva  umanităţii încetează să mai aibă  vreo relevanţă pe fundalul acestei interpretări. În locul unei abordări care să recunoască caracterul unic şi monstruos al acestor crime, instanţa supremă  îmbrăţişează calea ce duce spre banalizarea represiunii şi spre negarea ei.   Crimele împotriva umanităţii, asociate tradiţional cu  abordarea retroactivă, sunt abandonate. Preferând legea mai favorabilă, ( codul penal al RSR),  magistraţii Curţii Supreme  fac o alegere nu doar juridică, ci şi etică. Ei examinează crimele comise de regimul comunist prin apel  la legislaţia elaborată de  regimul comunist însuşi. Este ca şi cum, in examinarea crimelor  naziste,  judecătorii aliaţi s-ar fi sprijnit pe cadrul normativ al totalitarismului nazist.

          Lectura pe care  instanţa  supremă  o dă trecutului nostru recent este una în care se recunosc liniile directoare ale  propagandei ce reabilitează ceauşismul. Distincţia dintre  Securitatea  criminală de până la 1964 şi Securitatea legalistă  din epoca socialistă  sfidează memoria victimelor comuniste.  Nu mai puţin semnificativă este   opinia  instanţei ce neagă existenţa unei stări de conflict între  stat şi societate  , în acest interval.  Instanţa României de astăzi  exonerează dictatura, ignorând, deliberat,  trauma colectivă care a dat naştere anului 1989.

          Profilul celui pe care  statul comunist îl va extermina, spre  a pedepsi,exemplar, crima de a gândi liber, este, în textul  elaborat de Curtea Supremă, acela al unui infractor de drept comun. Judecătorii anului de graţie 2023  duc mai departe raţionamentul judecătorilor responsabili pentru asasinatul  legal de atunci. Inginerul Ursu nu este un opozant al dictaturii, ci un banal infractor. Scos din cauză  ca deţinut politic, el este judecat pentru posesie de valută. Înscenarea totalitară este acceptată ca adevăr judiciar de magistraţii Înaltei Curţi. Inginerul Ursu este condamnat, încă o dată, de statul român. Continuitatea este teribilă şi neliniştitoare.

          Sentinţa  Curţii Supreme este o  hârtie de  turnesol: ea dezvăluie complicităţile definind statul nostru.  Achitarea torţionarilor este expresia unei opţiuni morale. Între cei ce au suferit şi cei ce au  executat represiunea comunistă, România de astăzi a ales. România  de acum este solidară cu statul care a domnit,ilegitim şi criminal, vreme de jumătate de secol. Datoria noastră, a celor care mai credem în libertate şi în demnitatea umană, este să mergem mai departe: împotriva acestui stat, avem obligaţia de a rosti adevărul, în numele amintirii celor care au rezistat.  Evocându-le  chipurile dăm sacrificiului lor  un sens, dincolo de  uitarea oficială.