Cate ceva despre traci

★ ★ ★

Tracii au reprezentat una dintre marile populatii ale Antichitatii, potrivit istoricilor, însa ramasitele culturii acesteia nu au fost suficient explorate. Obiceiurile ciudate ale triburilor tracice, care au stapânit tinuturi din sud-estul Europei, au fost relatate de numerosi istorici greci si latini. 

Limba si obiceiurile tracilor

Unul dintre marile popoare ale Antichitatii, a disparut, însa despre înfatisarea si modul de viata al lor au vorbit numerosi autori antici. Marturiile pastrate pâna în prezent îi prezinta pe traci ca pe un popor numeros, care ocupa tinuturile Europei de Est si ale Peninsulei balcanice, format din triburi cu obiceiuri ciudate.

 Cât de mare a fost poporul tracilor

Istoricul elen Herodot afirma ca neamul tracilor era în vremea sa cel mai numeros din lume, dupa cel al inzilor, iar triburile tracilor, în numar de peste 100, aveau obiceiuri asemanatoare. „Daca ar avea un singur cârmuitor sau daca tracii s-ar întelege între ei, el ar fi de nebiruit si ...

... cu mult mai puternic decât toate neamurile, dupa socotinta mea. Dar acest lucru nu este cu putinta si niciodata nu se va înfaptui. De aceea sunt acestia slabi. Tracii au mai multe nume, dupa regiuni, dar obiceiurile sunt cam aceleasi la toti, afara de geti, trausi si de acei care locuiesc la nord de crestonai”, afirma Herodot. cate ceva despre traci-harta

De unde provine numele Tracia

Potrivit istoricilor, tracii au locuit în provinciile antice Tracia, Moesia, Dacia, Scitia Minor, Sarmatia, Bythinia, Mysia, Macedonia, Panonia si în alte regiuni din Balcani si din Anatolia. Istoricul latin Arian, care a trait în secolul al doilea, afirma ca tracii sunt nu numai europeni, ci si asiatici. De asemenea, sustinea ca numele Traciei provine de la o nimfa. „Arian povesteste ca o nimfa numita Thrace, priceputa la descântece si farmece, putea sa îndeparteze relele sau sa le atraga asupra cuiva, cum se povesteste despre Medeea, Agamede sau prea cunoscuta Circe. De la numele Thrace s-a numit si tara cunoscuta, numita odinioara”, informau scrierile lui Arian. 

Sacrificii umane

Tracii obisnuiau sa sacrifice prizonierii de razboi unor zeitati. „Tracii apsintieni, prinzându-l pe Oibazos (n.r. comandant persan), care fugise în Tracia, îl jertfira lui Pleistoros, un zeu local, asa cum era la ei datina, iar tovarasii sai au fost ucisi într-alt chip”, informa Herodot.

Alti autori antici sustineau ca tracii îl venerau pe Ares (Marte) ca zeu al razboiului si îi ofereau jertfe umane. cate ceva despre traci

Cum se echipau tracii de lupta

Tracii luptau având pe cap caciuli din piele de vulpe, pe trupuri tunici si, deasupra, mantale lungi, împestritate. Purtau încaltaminte si pulpane facute din piele de caprioara. Erau înarmati cu sulite, scuturi usoare, sabii mici, informa Herodot. Plutarh a trait între anii 46 si 120 d.Hr. si a relatat, în lucrarea biografica Vieti Paralele despre modul în care aratau razboinicii traci. „În prima linie de lupta mergeau tracii, despre care se zice ca îngrozeau numai cu înfatisarea lor – niste barbati înalti având drept arme niste scuturi stralucitoare si cnemide (n.r. aparatori de picioare) bine închise si fiind îmbracati cu tunici negre. Ei agitau pe umarul drept sabii de fier cu doua taisuri, lungi si grele, tinându-le ridicate în sus”, afirma Plutarh, descriind armata lui Perseu. 

Zilele albe si zilele negre ale tracilor

Phylarchos a trait în secolul III i.Hr. si este autorul unui tratat de istorie. Relata despre un obicei care exista atât la sciti, cât si la traci: „Zenob – zi alba: Phylarchos spune ca scitii, înainte de a se culca, îsi aduc tolba si, daca s-au întâmplat ca au petrecut ziua aceea fara suparari, arunca în tolba o pietricica alba, iar daca au avut necazuri, una neagra. Când cineva moare, i se ia tolba si i se numara pietricelele. Daca înauntru gasesc mai multe pietricele albe, îl socotesc fericit pe raposat. De aici proverbul celor care spun ca ziua alba ne vine din tolba. Si Meneandru afirma ca în Leucadia ziua buna se numeste zi alba”. 

Tracii dispretuiau viata

Solinus a trait în secolul al treilea si a relatat despre obiceiurile tracilor, în volumul Culegere de fapte memorabile, pentru care a folosit informatii transmise de Plinius cel Batrân. „Barbarii traci au un dispret pentru viata dintr-un fel de exercitiu natural al întelepciunii. Toti sunt gata pentru moartea de buna voie, deoarece unii dintre ei socotesc ca sufletele mortilor se întorc, iar altii ca ele nu mor, ci devin mai fericite. La cei mai multi nasterile sunt însotite de plânsete si chiar parintele primeste plângând pe copilul nou-nascut; dimpotriva, înmormântarile sunt atât de vesele încât pe raposati îi însotesc cu manifestari de bucurie”, relata Solinus. cate ceva despre traci php

Tracii se mândreau cu numarul mare de sotii

Potrivit istoricului latin Gaius Iulius Solinus, barbatii din Tracia se faleau cu cu numarul femeilor si socoteau lucru de cinste sa aiba multe sotii. „Femeile de maritat se duc la barbati nu dupa hotarârea parintilor, ci acelea care se disting prin frumusete cer sa fie vândute la mezat si, dupa ce li se îngaduie sa se stabileasca valoarea lor, se casatoresc nu dupa obiceiuri, ci dupa preturile oferite; iar cele napastuite din pricina urâteniei lor îsi cumpara cu zestrea lor soti cu care se marita”, afirma Solinus. Si autorul latin Pomponius Mela relata despre obiceiul scoaterii la vânzare a fetelor de maritat. „Ele nu sunt date barbatilor de catre parinti, ci în mod public sunt cumparate spre a fi luate sau vândute cu zestre. Se face într-un fel sau în altul dupa cât sunt de frumoase si de cinstite. Cele cinstite si frumoase au un pret bun. Pentru celelalte se cauta cu bani cineva care sa le ia de sotie”. 

Tracii si cannabisul

„În tara lor creste cânepa, care seamana nespus cu inul, numai ca este mai groasa si mai înalta. Creste de la sine si semanata. Iar din ea tracii îsi fac îmbracaminte, foarte asemanatoare cu cea din in. Când nu esti bun cunoscator nu poti sa îti dai seama daca aceste haine sunt din in sau din cânepa. Omul care n-a vazut niciodata cânepa va crede ca haina este facuta din in”, afirma Herodot. „În timpul prânzului sotii înconjura vetrele, arunca în foc samânta din buruienile pe care le au si, dupa ce sunt loviti de mirosul acestora, cu simturile amortite, simt o veselie asemanatoare cu betia”, afirma Solinus. „La unii traci folosirea vinului este necunoscuta, dar la ospete arunca în focurile în jurul carora se sade seminte, al caror miros provoaca o veselie asemanatoare cu betia”, informa Pomponius Mela.

Tracii luau, nu ofereau

Tucidide s-a nascut în anul 460 î.Hr. si a fost autorul Istoriei razboiului peloponesiac. A relatat despre obiceiurile tracilor din vremea regelui Sitacles, al triburilor odrisilor. „La odrisi, spre deosebire de Imperiul persan, era statornicit obiceiul pe care îl întâlnim si la ceilalti traci de a primi mai degraba de a da. Era la ei o mai mare rusine sa nu dai când ti se cere, decât cerând sa nu capeti. Este adevarat însa ca ei, datorita puterii lor, trasera foloase mai mari de pe urma acestui obicei. Caci nu era posibil la ei sa izbutesti ceva fara daruri”, relata Tucidide, aratându-se uimit de bogatia tracilor. 

[embedded content]

Tracii, întelepti sau naivi

Valerius Maximus a trait în secolul I d.Hr. si este autorul operei Fapte si cuvinte vrednice de luare aminte, afirma despre traci ca „pe buna dreptate neamul tracic a pretins pentru sine faima de întelepciune, praznuind cu plânsete zilele de nastere ale oamenilor si cu veselie înmormântarile. Fara povetele învatatilor, el a vazut bine adevarata stare a conditiei noastre umane”. Polyainos a trait în secolul al doilea si este autorul scrierii Stategemata, în care mentioneaza mai multe relatari despre traci. Într-una vorbeste despre cum unele triburi au fost puse sub ascultare de un preot. „În Tracia se aflau triburile cebrenilor si sicaboilor. La acestia era obiceiul sa fie comandanti de osti preotii zeitei Hera. Se gasea la ei un preot si comandant numit Cosignas. Tracii nu-l ascultau. Cosignas aduna o multime de scari mari de lemn, le puse cap la cap si se pregatea sa urce la cer, pentru a învinui pe traci, în fata Herei, ca nu se supun. Cum sunt ei fara minte si prostanaci, tracii se temeau ca nu cumva comandantul lor sa se urce la cer. Ei îl rugara si îi jurara ascultarea în toate câte va porunci”. tracii si noi

Credinta în nemurire

Pomponius Mela a trait în prima jumatate a secolului I si a relatat despre traci în opera Descrierea Pamântului. Afirma ca tinuturile locuite de traci erau sarace, neroditoare si friguroase, iar numarul barbatilor îl depasea cu mult pe cel al femeilor. „Tracia este locuita de un singur neam de oameni, tracii, având însa fiecare alt nume si alte obiceiuri. Unii sunt salbatici si cu totul gata sa înfrunte moartea, mai ales getii. Acest lucru se datoreste credintelor lor deosebite. Unii cred ca sufletele celor ce mor se vor întoarce pe pamânt, iar altii cred ca, desi nu se vor mai întoarce, ele totusi nu se sting, ci merg în locuri mai fericite. Altii cred ca sufletele lor mor negresit, însa este mai bine asa decât sa traiasca. De aceea la unii sunt deplânse nasterile si jeliti nou-nascutii, dar dimpotriva, înmormântarile sunt prilej de sarbatoare si le cinstesc ca pe niste lucruri sfinte, prin cânt si joc”, afirma Pomponius Mela.

Sotiile se luptau la moartea sotilor

Geograful latin mentiona ca femeile tracilor nu avea o fire slaba, ci îsi doreau sa fie ucise deasupra cadavrelor sotilor lor si sa fie îngropate împreuna cu acestia. „Deoarece un barbat are mai multe sotii, pentru a dobândi aceasta cinste, ele dau o mare lupta în fata celor care trebuie sa hotarasca aceasta. Ea se acorda aceleia care are are moravurile si conduita cea mai buna, iar cea care învinge în aceasta întrecere este în culmea bucuriei. Celelalte jelesc cu glas tare si îsi arata deznadejdea prin plânsete foarte puternice. Iar cei care vor sa se linisteasca la aduc lânga rug arme si daruri, spunând ca sunt gata sa trateze sau sa se lupte cu sufletul celui mort spre a sti daca acela permite casatoria. Daca nu se da o lupta, nu are loc o plata. Le asteapta pe femei petitorii”, informa Pomponius Mela, în opera sa Descrierea Pamântului. tracii si geto-dacii

Tatuajele tracilor

Clearh din Soloi a trait în secolul IV î.Hr. si a relatat despre originea tatuajelor purtate de traci: „Nevestele scitilor au tatuat trupurile femeilor trace – ale acelor traci care locuiesc în vecinatate la vest si nord – facând un desen cu ace. De aceea, dupa multi ani, femeile trace care fusesera batjocorite au sters urma nenorocirii lor într-un fel special gravând desene si pe restul pielii, pentru ca semnul insultei si al rusinii ce se aflau pe ele, sa fie socotit ca intra în desenul ornamental si sa stearga ocara prin calificativul de podoaba“. Dyon Chrysostomos, în lucrarea sa „Discursuri”, vorbeste despre tatuajul facut de triburile trace, în special de femei cu fierul înrosit în foc, prin arderea sucesiva a pielii. „Ai fost vreodata în Tracia? N-ai vazut oare acolo femeile libere pline de semne facute cu fierul rosu si care cu atât au mai multe semne si mai variate cu cât se arata a fi mai nobile si din parinti mai de isprava?”. „Nu-i laudam nici pe traci, care pâna astazi îsi tatueaza femeile ca sa-l razbune pe Orfeu”, afirma Plutarh.

Femeile, socotite sclave sexuale

Filosoful Heraclid din Pont, care a trait la mijlocul secolului al IV-lea î.Hr., a prezentat modul neobisnuit de viata familiala al tracilor. „Fiecare se casatoreste cu trei si patru femei. Sunt unii care au si 30 de sotii. Ei le folosesc ca pe niste sclave. Au legaturi trupesti cu numeroase femei si se unesc cu ele pe rând. Femeia spala si serveste pe barbatul cu care a trait. Cele mai multe, dupa împreunare, se culca pe pamânt. Daca vreuna dintre femei este nemultumita, parintii îsi pot lua înapoi fata, dupa ce restituie ce au primit pentru ea. Caci oamenii îsi marita fetele în schimbul unui pret. La moartea barbatului, femeile sunt mostenite, întocmai ca si celalelte lucruri”, informa Heraclid din Pont.

Tracii si bauturatracii

Istoricul antic Claudius Aelianus relata ca despre traci s-a dus vestea ca sunt grozav de betivi. „Ba si-au mai atras învinuirea ca la ospete, în fata oaspetilor, este îngaduit sa bea în sanatatea femeilor, fiecare pentru cine doreste, chiar daca nu este femeia lui. Tracii beau vin neamestecat deloc si îl împrastie pe hainele lor, socotind ca este o deprindere frumoasa si aducatoare de fericire“, afirma istoricul elen Platon. Dionis, zeul petrecerilor si al vitei de vie, era venerat de traci.

Unii traci se fereau de legaturi trupesti si de carne

Strabon afirma ca unii dintre traci, misii, „se feresc, din cucernicie, de a mânca vietati. Se hranesc însa cu miere, lapte si brânza, ducând un trai linistit – pentru care pricina au fost numiti «theosebi» si «capnobati». Unii traci îsi petrec viata fara sa aiba legaturi cu femeile, numindu-se «ctisti»; ei sunt onorati si socotiti sacri traind, asadar, feriti de orice primejdie”, informa autorul elen.

Discipolii lui Zalmoxis

Hallancios a trait în prima jumatate a secolului al V-lea î.Hr. si a relatat despre credintele tracilor în nemurire si despre învataturle primite de la Zalmoxis. Hallancios, în Obiceiuri barbare zice ca “Zalmoxis a fost un grec care a aratat getilor din Tracia ritul initierii religioase. El spunea ca nici el nici cei din tovarasia lui nu vor muri, ci vor avea parte de toate bunurile. În vreme ce spunea acestea, si-a construit o casa sub pamânt apoi, disparând pe neasteptate din ochii tracilor a trait în ea. Iar getii îi duceau dorul. În al patrulea an a reaparut si tracii credeau tot ce le spunea”.

Scrierea la traci

Citând o lucrare a lui Androtion, Claudius Aelianus (Felurite istorioare, VIII, 6) scrie ca „se spune ca dintre vechii traci nimeni nu cunostea scrierea. Ba înca toti barbarii ce locuiau în Europa socoteau a fi o mare rusine sa foloseasca scrisul. Cei din Asia, dupa cum se spune, îl folosesc într-o mai mare masura”. Dar tot el adauga: „aceste informatii le spune Androtion, daca el poate fi pentru cineva un martor vrednic de încredere cu privire la cunoasterea scrisului si lipsa de învatatura a tracilor”.

Tracii si sufletul triburile dacice-php

Platon ofera, în opera sa Charmides, o mostra a întelepciunii tracilor: „Tot asa stau lucrurile, Carmide, si cu acest descântec. Eu l-am învatat acolo în oaste, de la un medic trac, unul din ucenicii lui Zalmoxis, despre care se zice ca îi fac pe oameni nemuritori. Spunea tracul acesta ca medicii greci aveau dreptate sa cuvânteze asa cum v-au aratat adineauri. Dar Zalmoxis, adauga el, regele nostru, care este un zeu, ne spune ca dupa cum nu trebuie sa încercam a îngriji ochii fara sa tinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit netinându-se seama de corp, tot astfel trebuie sa-i dam îngrijire trupului dimpreuna cu sufletul si iata pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: pentru ca ei nu cunosc întregul pe care-l au de ingrijit. Daca acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sanatoasa. Caci, zicea el, toate lucrurile bune si rele – pentru corp si pentru om în întregul sau – vin de la suflet si de acolo curg, ca dintr-un izvor, ca de la cap la ochi. Trebuie deci – mai ales si în primul rând – sa tamaduim izvorul raului, ca sa se poata bucura de sanatate capul si tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindeca cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase, care fac sa se nasca în suflet întelepciunea”.

Cel mai sângeros ritual

Herodot relata despre modul în care tracii si mai ales getii îsi sacrificau semenii zeitatii Zalmoxis, ritualul sângeros de trimitere a solului: „câtiva dintre ei, asezându-se la rând, tin cu vârful în sus trei sulite, iar altii apucându-l de mâini si de picioare pe cel trimis la Zalmoxis, îl leagana de câteva ori si apoi, facându-i vânt, îl arunca în sus peste vârfurile sulitelor. Daca, în cadere, omul moare strapuns, ramân încredintati ca zeul le este binevoitor; daca nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l ca este un om rau; dupa ce arunca vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viata. Când tuna si fulgera, tracii despre care este vorba trag cu sagetile în sus, spre cer, si îsi ameninta zeul, caci ei nu recunosc vreun altul afara de al lor”. Istoricul Ioan Horatiu Crisan afirma, în volumul „Spiritualitatea geto-dacilor”, ca geto-dacii au fost un popor tracic, care facea parte din marea familie indoeuropeana. Istoria lor de început s-a desfasurat paralel cu istoria generala a tracilor, fara ca între ei si celelalte neamuri tracice sa existe vreo diferentiere, iar individualizarea geto-dacilor s-a produs la sfârsitul primei epoci a fierului, sustinea istoricul.