Anatomia unui asasinat: Ştefan Foriş

Ştefan Foriş era la 4 aprilie 1944 secretar general al PCR. Undeva la ora 14,00, bombardiere americane B52 venite din Libia şi Egipt acoperă cerul Bucureştilor. Bombar­damentul distruge în câteva minute cartierul Gării de Nord, Calea Griviţei şi împrejurimile.

Pe seară, când armata şi civilii încep să adune morții, să repare pagubele, Foriş este vizitat de Emil Bodnăraş într-o locuinţă conspirativă la intersecţia dintre strada Monetăriei şi bd. Filantropia, la graniţa zonei devastate de bombe.

Cu numai câteva zile înainte, la 30 martie, cei doi se văzuseră într-o ședință. Cu aceea ocazie, Foriş îi ceruse să îi facă o vizită. Siguranţa, care ştia destul de bine ce se întâmplă în interiorul PCR, nu ştia care este poziţia lui Ştefan Foriş în partid şi unde se află el.

Faptul că era în libertate în vreme ce aproape toţi colaboratorii lui fuseseră capturaţi şi se aflau în închisori a ...

... alimentat puternic zvonurile că Foriş ar fi omul Siguranţei. Era sau nu era? Vizita lui Bodnăraş avea o strânsă legătură cu această dilemă. Misiunea lui Bodnăraş era să îl demită, iar dacă opune rezistenţă să îl lichideze.

Bodnăraş apăruse ca de nicăieri şi de puţină vreme în mica lume de la vârful PCR. Nu activase în clandestinitate până la arestare. Nu deţinuse funcţii politice, nu avea legături cu cadrele, cu aparatul. Nici nu era membru PCR. O figură periferică, un necunoscut. Ceea ce îi dădea forţă. Nimeni nu ştia cum să îl judece, nimeni dintre cadrele de la vârful PCR, aflate în libertate în 1943-44, nu îi fusese apropiat. Despre el se ştiau foarte puţine lucruri, într-o lume unde memoria era extrem de încărcată. EB juca rolul misterios de mesager al Moscovei.

Se ştia că fusese ofiţer de carieră, condamnat la zece ani de închisoare ca spion sovietic Acum, apărut în cercul din jurul lui Foriş, părea să aibă misiuni importante şi secrete. Personajul iubea secretul, umbra, conspiraţia. În acest mediu al subteranei, al complotului, al intrigii, Bodnăraş era ca acasă. Îşi luase de altfel ca pseudonim, nomme de guere, „Felix”. Împrumutase numele de la Felix Djerjinski, fondatorul Cekăi, poliţia politică bolşevică, Petrograd, 1918.

Deşi se văzuseră abia cu cinci zile în urmă, pe 30 martie, Foriş a ţinut să îl convoace din nou. Motivul? O farsă, o diversiune, o intoxicare făcută de Bodnăraş. Foriş căzuse în cursă. Aflase că un curier important din URSS venise la Bucureşti cu un mesaj şi urma să-l întâlnească la 3 aprilie pe Bodnăraş. Foriş ştia bine că Bodnăraş este agent GRU, cetăţean sovietic. Se putea gândi că Moscova a trimis un mesager cu ordine la Bodnăraş, omul de încredere al GRU.

Între 1941 şi 1944, legătura PCR cu Kremlinul fusese întreruptă. Ea se pierduse în mai 1941. Începuse apoi războiul și legătura nu a putut fi reluată. În 1943, Internaţionala Comunistă a fost dizolvată. PCR nu a rămas mai puțin subordonat Moscovei și chiar aceloraşi persoane care se ocupaseră și înainte de PCR: Gheorghi Dimitrov, Kolarov, Manuilski, Boris Stepanov.

Bodnăraș a ieşit la 8 noiembrie 1942 din închisoarea Caransebeș. Avea reputația că reușise să restabilească legătura cu Moscova. Era o legendă fabricată chiar de el. Prezenţa curierului misterios, ajuns la București nu se ştie cum, părea să confirme acest lucru. Foriș era curios să afle care sunt directivele venite de la Kremlin, mai ales că de 4 ani contactele erau întrerupte, era primul curier venit de la Moscova în tot acest timp.

Frontul se afla la Iași. Armata Roșie se apropia. Evenimentele urmau să se precipite în scurt timp. Capcana întinsă de Bodnăraş lui Foriș funcţiona. Informaţia despre sosirea unui mesager era un bluff. Situația era ca în „Revizorul” lui Gogol: sosirea omului de la centru care putea să controleze catastifele, să te întrebe de sănătate pentru a te lichida eventual, sau să ancheteze ce ai făcut în timpul războiului. În cazul de faţă, nu era o confuzie de persoane, Revizorul nu exista. Rolul lui îl juca – într-un ton dramatic – Emil Bodnăraș, care visa să devină un Djerjinski al României.

Foriş credea că numai un ordin de la Moscova putea să îl schimbe din funcție. Mai curând nu se gândea că e în pericol. Până la sosirea Armatei Roșii credea că nu se va întâmpla nimic rău pentru el. Eventual să îl captureze Siguranța.

Deși se credea în siguranță, pericolul exista și venea din partid. Gheorghiu Dej, liderul comuniştilor din închisori, reușise să convingă mai mulți militanți ai partidului că Foriş e un trădător. Printre ei, Teohari Georgescu, Iosif Chișinevski, Emil Bodnăraş, Iosif Rangheţ, Constantin Pârvulescu. Ei credeau că Foriș era agentul Siguranței. Mai multe arestări, începând din 1940, îi erau puse în cont. În plus era acuzat că a comis multe greşeli politice. Bodnăraş acţiona în numele acestui grup decis să îl înlăture.

Era 4 aprilie 1944, într-un oraş devastat de bombardamentul american. Ne întrebăm dacă nu cumva „colaborarea cu Siguranţa”, „trădarea lui Foriș” nu erau un alibi, un pretext. Dincolo de ranchiunile personale, de rivalități, era şi asta. Se adăuga factorul timp, mereu esenţial pe durata unei crize, a unei schimbări politice. Timpul îi obliga la acţiune pe comuniştii aflaţi în România, fie că se găseau în închisori sau nu. Doi factori influenţau această grabă. Situaţia militară din nordul Moldovei şi ce se petrecea la Moscova.

Acolo comuniştii români aflaţi în refugiu se organizau în vederea întoarcerii în ţară. Or, ei făceau pregătiri pentru preluarea puterii. Scenariul lor prevedea că Armata Roşie, sprijinită de diviziile de voluntari români „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”, formate pe teritoriul URSS în 1943, să „elibereze” România în numele unui comitet revoluționar condus de Ana Pauker. Comitetul se formase la sfârşitul lunii februarie, la Moscova. Ofensiva lansată de Armata Roşie condusă de mareşalul Konev trebuia să aducă acest guvern în câteva săptămâni la Bucureşti. Antonescu trebuia înlocuit de acest comitet transformat în Guvern, în care eventual ar fi fost cooptaţi şi comunişti din interior, aleşi de Ana Pauker&Co şi în care „moscoviţii” şi-ar fi asigurat supremaţia. Numărătoarea inversă a comediei posturilor începea. Cine pierdea cursa se putea socoti mort.

Instinctul de conservare acţiona puternic printre fidelii lui Dej. Mazilirea lui Foriş era un atac preventiv, care schimba raportul de forțe la vârful partidului. Odată transformat în țap ispăşitor, lui Foriş i se puteau atribui toate păcatele. În plus, sublinia meritul grupării Dej care acționase. Acest merit putea fi înfăţişat ca atare sovieticilor. Graba, frenezia de a acţiona după 4 ani de pasivitate (vezi negocierile cu Antoneştii şi partidele burgheze, implicarea în lovitura regală din 23 august), veneau din acest calcul.

Bilanţul PCR trebuia să fie ceva mai bogat decât se înfăţişa el la 4 aprilie. Complotul anti-Foriş şi participarea la înlăturarea lui Antonescu ţinteau construirea unei poziţii puternice de negociere cu moscoviţii şi Kominternul. De vreme ce Dej, Pătrăşcanu, Bodnăraş, Pârvulescu, Rangheţ, Maurer contribuiseră la înlăturarea dictaturii militare şi la întoarcerea armelor împotriva Axei, ei nu puteau fi în nici un fel ignoraţi în jocul politic. Şi mai ales nu puteau fi neglijaţi la distribuirea puterii.

Exact aşa au perceput lucrurile „moscoviţii”. Întorsătura de la 23 august le-a încurcat socotelile. Gh. Apostol, unul dintre cei mai apropiaţi de Gheorghiu Dej în acei ani, 1940-44, ca şi mai târziu, notează „O problemă divergentă care s-a discutat cu acest prilej a fost aprecierea lor (Ana Pauker şi Vasile Luca, ajunşi la Bucureşti în septembrie 1944, n.a.) că eliberarea lui Foriş din funcţia de Secretar General al partidului a fost ilegală şi că această măsură nu a fost agreată de Komintem.

Probabil că ar fi fost agreată o „troică” – Ana Pauker, Vasile Luca şi Foriş.” Troica s-a instalat oricum, dar locul lui Foriş, lângă Pauker şi Luca, a fost luat de Gheorghiu Dej. Această substituire de persoană era şi scopul loviturii în stil mafioto/KGB din 4 aprilie.

Bodnăraş nu restabilise legătura cu Moscova. Presupunând că a reuşit s-o facă, nu a informat centrul despre complot. E foarte puţin probabil că ordinul pentru înlăturarea lui Foriş să fi venit de la Beria ori Dimitrov. Avem mărturia lui Constantin Pârvulescu care, în 1968, în faţa comisiei de anchetă a CC, a spus: „Sovieticii nici nu au ştiut ce se întâmpla aici. Când au venit în Aleea Alexandru (unde se afla sediul CC al PCR după 23 august 1944 n.a.), l-au căutat pe Foriş.”

Bodnăraş blufa, nu era trimisul Komintern. Nu restabilise legătura cu Moscova. Era o legendă care i-a permis să penetreze vârful partidului, şi apoi să îl înlăture pe Foriş, conform înţelegerii cu Dej. Tot o legendă îi permisese în 1940 lui Ramon Mercader, agent sovietic, să se apropie de Lev Troțki, refugiat la Mexico, pentru a-l ucide. Foriş va sfârşi ucis în vara anului 1946. Recunoaştem cu uşurință un modus operandi comun, purtând marca serviciilor speciale de spionaj sovietice. Bodnăraş absolvise în 1934 o asemenea şcoală, după dezertarea sa în URSS din 1932.

Planul operaţiei a fost conceput în lagărul de la Tg Jiu. Bodnăraş l-a vizitat de mai multe ori pe Dej la Caransebeş şi Tg. Jiu, în perioada 1943-1944, pentru perfectarea detaliilor. Chiar dacă nu au colaborat, pe undeva interesele celor două grupuri au coincis mai târziu. Dovada, în 1946, moscoviţii au fost de acord cu lichidarea lui Foriş. Pauker nu a întreprins ceva pentru a schimba decizia lui Dej. A înţeles avantajele ralierii pe poziţiile lui Dej? În fond un lider consacrat pierdea puterea. Nu putea fi decât în avantajul altor pretendenţi. Iar dacă lucrurile ieşeau prost, Dej s-ar fi făcut vinovat.

Ana Pauker (ajunsă la Bucureşti, pe aeroportul Băneasa, la 16 septembrie 1944), nu dorea să înfrunte conflicte, polemici, să întâmpine rezistenţe în plus. Un şef legitim, numit de Komitern în urmă cu 4 ani, era un obstacol mai mare decât un lider recent nenumit de Komintern având un statut de interimar. Înlăturarea unui şef comunist era privilegiul exclusiv al lui Stalin. Dacă i-a prezentat cineva dosarul PCR-Foriş, nu putea fi decât Ana Pauker prin intermediul lui Dimitrov. În acest scenariu, Foriş trebuia să dispară pentru a face loc altora. Locul lui Foriş, Ana Pauker îl disputa cu alt pretendent, cu Dej.

Poate că ar fi preferat ca adversar pe Foriş, pe care îl cunoştea. Ultima lor  întâlnire avusese loc în 1939, pe când se afla la închisoarea din Râmnicu Sărat, când Ana Pauker a fost vizitată de Foriş. Foriş nu se afla în cladestinitate, trăia legal, sub acoperirea de ziarist. I-a dus informaţii, diferite lucruri utile, mesaje. Era însoţit de Tatiana, soţia lui din acea perioadă. Scopul nedeclarat al vizitei era de a-i sonda atitudinea în legătură cu condamnarea şi executarea la Moscova a soțului ei Marcel Pauker (august 1938).

Interesul anti-Foriş a funcționat compact până la înlăturarea celui vizat. Cine va fi beneficiarul operatiei? Puterea fusese dată Anei Pauker personal de Gheorghi Dimitrov, care o trimisese în România, cu mandat să reconstituie şi să conducă partidul. În 1956, Ana Pauker, anchetată, răspunde unor întrebări legate de întoarcerea la Bucureşti astfel: „M-a chemat tov. Dimitrov, mi-a spus: «te duci în țară şi vezi ce este acolo, că noi habar nu avem». Tov. Borilă (prezent la Moscova în anii 40 n.a.) ştie că n-a existat nici o legătură cu țara şi nu se cunoştea nimic. Şi atunci pe loc am spus: Tovarăşe Dimitrov, eu sunt femeie, n-am fost în timpul războiului, am fost în închisoare şi habar n-am cum stau lucrurile, au trecut 10 ani”. Ana Pauker spune în 1956 că l-a propus pe Gheorghiu Dej ca lider al partidului pe considerentul că era popular, ceferist, muncitor, român. Îl întâlnise pentru două ceasuri la închisoarea Caransebeş în 1941. Pasajul cu propunerea lui Dej ca şef al PCR, este, cred, un adaos voluntar al celei anchetate, un captatio benevolentiae. Pauker arăta învingătorului, Dej, că nu dorise puterea.

Nu îl putea propune pe Dej devreme ce nu ştia că Foriş fusese destituit. Pentru Dimitrov şi Pauker, PCR avea un şef numit chiar de Komintern. E mai plauzibil că Ana Pauker nu l-a propus drept şef al PCR pe Dej. Dimitrov îi comunica decizia lui: „de 4-5 ani de zile n-avem informaţii din România. Noi nu cunoaştem pe nimeni, pe tine te cunoaştem. Tov. Borilă ştie că grupului i s-a spus: vedeți ce este şi luaţi conducerea.” Chestiunea cheie era: cu cine va negocia grupul moscovit? Cu cine va împărţi Ana Pauker puterea încredinţată de Gheorghi Dimitrov? Cu Foriş sau cu Dej? Dacă i-ar fi fost la îndemână, Dej ar fi înlăturat-o pe Pauker, dar pentru el deocamdată era intangibilă. Spaţial, dar şi politic. Era mult prea conectată cu Kominternul, prea cunoscută în mişcarea comunistă prin trecutul ei.

Dej era încă un activist de provincie, de 11 ani trăind în închisori, izolat. Foriş era şeful PCR încă din 1940. În martie acel an a murit de ulcer, într-un spital, Bela Breiner, care conducea PCR după plecarea lui Boris Stepanov în URSS, în 1938. Foriş devenise în 1940 delegatul Komintern pentru PCR, ceea ce îl făcea şeful interimar al partidului. În iunie 1940 pleacă însoţit de Teohari Georgescu la Moscova.

În România în perioada care urmează se petrec lucruri grave: ocuparea Basarabiei şi a Bucovinei de către Armata Roşie, în iunie, dictatul de la Viena, august 1940, cedarea Cadrilaterului, căderea regelui Carol al II-lea, instalarea regimului militaro-legionar Antonescu-Sima.

Toate lucrurile astea sunt departe. PCR saluta ultimatumul URSS dat României şi ocuparea celor două provincii. Situaţia din România se schimba complet în câteva săptămâni. Foriş ar fi preferat să rămână la Moscova ca refugiat politic. Încearcă în discuţiile cu mai mulţi lideri de la Kremlin să obţină acordul liderilor Komintern. Nu îl obţine, pentru că era mai util la Bucureşti ca şef al PCR decât la Moscova ca refugiat.

Kremlinul nu prea avea de unde alege. Oferta era extrem de redusă. Teohari Georgescu, şi el la Moscova, refuză oferta de a fi numit secretar general al PCR sub pretextul lipsei de pregătire. De fapt, condiţiile politice, războiul, exigenţele Moscovei care trăia încă sub umbra marii terori, situaţia extrem de precară a PCR, explicau situația.

Foriş o discută cu alţi comunişti români, Vasile Luca, fostul şef al PCR, cu bulgarul Boris Stepanov, fost şef al PCR, cu lideri ai Kominternului, Palmiro Togliatti şi Gheorghi Dimitrov. În toamna 1940, este numit secretar general al PCR. În ochii sovieticilor, în 1944 august, el rămânea şeful legitim al comuniştilor din România. Comuniştilor din închisori li se rezerva un rol marginal. Poate chiar mai rău, având în vedere practicile comuniştilor.

Cine pierde puterea este exclus, trimis la închisoare şi adesea asasinat. Istoria recentă fusese martora a nenumărate conflicte, denumite în vulgata comunistă „lupte fracţioniste”. Era evident că aceste conflicte urmau să se tranşeze în noul context creat de ocuparea României de Armata Roşie.

Scadenţa nu era departe. Timp nu mai era de ajuns, aşa încât grupul din închisori condus de Gheorghiu Dej a trecut la acţiune. Întrebarea era: cine va servi drept ţap ispăşitor marelui zeu Stalin. Pe altarul puterii cine va fi cel sacrificat? Cele mai puţine şanse pentru acest rol le avea Ana Pauker căreia nu i se putea reproşa ce se întâmplase în timpul războiului. În plus ea avea contacte bune cu liderii din Kremlin.

Fapt care îi conferea imunitate, măcar pentru o vreme. Relaţia care trebuie rezolvată era deci între Foriş, şeful oficial al PCR, şi Gheorghiu Dej. Dej era un adversar ireductibil al lui Foriş. Avuseseră mai multe conflicte. Dej complota încă de la începutul războiului împotriva lui. Dej a înţeles mai bine decât Foriş consecinţele prezenţei Armatei Roşii. Dacă nu voia să fie el ţapul ispăşitor al atâtor neajunsuri, trebuia să îl sacrifice pe Foriş.

Pe acest teren el a reuşit să îşi apropie alţi lideri rămaşi acasă, ameninţaţi în egală măsura de judecata Kominternului şi a lui Stalin: pe Emil Bodnăraş, Iosif Rangheţ, C-tin Pârvulescu, I.Gh. Maurer etc. Cu toţii erau îngrijoraţi de răfuiala care se apropia. Dintre iniţiaţi, numai Lucreţiu Pătrăşcanu a refuzat să participe la complotul împotriva lui Foriş.

Răspunsul lui, dat lui Bodnăraş la sfârşitul lui martie 1944, a fost: „Nu fac fracţionism”. Trebuie spus că Foriş şi Pătrăşcanu nu colaboraseră aproape deloc de când Foriş era liderul partidului. Nu se agreau şi aveau o părere proastă unul despre altul. Poate erau numai rivalităţi personale, orgolii. Tot atât de adevărat este că după înlocuirea lui Foriş, în loc să protesteze, Pătrăşcanu s-a supărat că nu a fost introdus în noul secretariat al PCR.

Foriş trăia în conspirativitate din 31 decembrie 1940. Atunci se întorsese în ţară, venind din URSS. A trecut Dunărea cu barca în dreptul Tulcei, trecere organizată de Dumitru Coliu (atunci Dimităr Colev n.a.). Siguranţa – de obicei bine informată – ştia puţine lucruri despre el. Îl credea refugiat în URSS, chiar mort. Deţinea informaţia că a plecat în vara 1940 în URSS. Ştia că plecase împreună cu Teohari Georgescu şi că nu s-a mai întors.

Teohari Georgescu a revenit singur în octombrie. Informaţia, Siguranţa o deţinea de la un informator, Iosef Schraer. Ştefan Foriş s-a întors singur la Bucuresti în ultima zi a anului 1940. Poate asta a făcut ca datele Siguranţei în ce îl priveşte să fie sărace. Foriş plecase la Moscova ca unul din militanţii de vârf ai PCR şi venise înapoi în poziţia de secretar general.

Un concurs de împrejurări a făcut ca secretariatul partidului comunist să fie arestat în aprilie 1941, într-o casă conspirativă din cartierul Obor. Singurul care a scăpat a fost Ştefan Foriş, şi asta datorită prudenţei sale. Captura făcută de Siguranţă se datora altui informator, Nicu Tudor. Era membru al secretariatului şi cunoştea bine acţiunile PC.

Ajunşi în închisoarea din Caransebeş, Teohari Georgescu şi Iosif Chişinevski vor împărtăşi bănuiala că Foriş ar fi omul Siguranţei, devreme ce el era singurul rămas în libertate. Gheorghiu Dej – plecând de la această bănuială – ţese în timp o plasă deasă în jurul lui Foriş, pentru a-l doborî şi a-i lua locul ca şef al partidului. Scena din 4 aprilie 1944 este punctul culminant al acestei urzeli. Deznodământul va veni însă abia peste doi ani, în 1946.