Acorduri secrete româno – vest-germane privind emigrarea etnicilor germani din România

★ ★ ★ ★ ★

Politica românească privind emigrările – partea a doua

În primăvara anului 1973, autorităţilor de la Bonn erau preocupate de soarta membrilor comunităţii germane din România. În acest sens, Societatea de Cruce Roşie din R.F.G. a propus Societăţii de Cruce Roşie din România să se înceapă negocieri în scopul soluţionării „cazurilor de reunire a familiilor încă nerezolvate”. Practic, se dorea obţinerea aprobării guvernului de la Bucureşti pentru emigrarea a 60.000 de cetăţeni români, de naţionalitate germană, în Republica Federală Germania, înainte de vizita oficială la Bonn a lui Nicolae Ceauşescu (26-30 iunie 1973).

Răspunsul guvernului român la scrisoarea primită de la Societatea de Cruce Roşie din R.F.G. a fost formulat la 13 iunie 1973 de George Macovescu (ministrul Afacerilor Externe) şi aprobat de Ştefan Andrei (prim-adjunct al Secţiei Internaţionale a C.C. al P.C.R.), astfel:

„1. Societatea de Cruce Roşie din R. S. România să nu accepte negocieri, de nici un fel, cu Societatea vest-germană ...

... de Cruce Roşie în chestiuni legate de reunirea familiilor.

2. În răspunsul pe care Crucea Roşie a R. S. România urmează să-l transmită la scrisoarea Crucii Roşii vest-germane, să se exprime poziţia noastră de principiu în această chestiune, subliniindu-se, în principal, următoarele:

a) Examinarea cererilor în scopul reîntregirii familiilor este o chestiune de competenţa exclusivă a organelor de stat române. Asemenea chestiuni cu caracter umanitar nu constituie obiect de negocieri.

b) Autorităţile române au soluţionat un număr important de cereri pornind de la considerente strict umanitare.

c) După aproape trei decenii de la încheierea războiului, procesul de reîntregire a familiilor dezbinate pentru cauze de război, la care se referă unele rezoluţii ale C[onsiliului] I[nternaţional al] C[rucii] R[oşii] poate fi considerat încheiat.

Eventualele cazuri izolate vor fi examinate de autorităţile române competente, cu bunăvoinţă, având în vedere elementele de ordin umanitar”.

Deşi răspunsul a fost în mod categoric negativ, autorităţile române şi cele vest-germane erau deja implicate într-o acţiune ultra-secretă de amploare, prin care cetăţeni români, de naţionalitate germană, au emigrat în R.F.G. în schimbul unor sume de bani oferite României de autorităţile de la Bonn, începând din anul 1962. Despre operaţiunea desfăşurată prin intermediul unor generali şi ofiţeri de Securitate aveau cunoştinţă Nicolae Ceauşescu şi Vasile Voloşeniuc (preşedintele Băncii Române de Comerţ Exterior) – ambii participând şi la şedinţa din 18 iunie 1973 a Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R., în cursul căreia a fost respinsă propunerea Societăţii de Cruce Roşie din R.F.G. de a începe negocieri cu Societatea de Cruce Roşie din România, în scopul reunificării familiilor unor etnici germani din România.

Totodată, se cuvine să menţionăm faptul că, în luna mai 1973, a fost încheiat un acord secret între autorităţile de la Bucureşti şi Bonn, prin care R.F.G. acorda României un credit în valoare de 200 de milioane de mărci, pentru o perioadă de opt ani – cu o dobândă anuală de 9,25% şi patru ani de graţie. Guvernul vest-german a acceptat să achite mai mult de jumătate din dobânda respectivă (5,25%) şi autorităţile de la Bucureşti au fost de acord să plăteacă o dobândă anuală de doar 4%, în schimbul a 40.000 de cetăţeni români, de naţionalitate germană, care doreau şi urmau să emigreze în R.F.G., în perioada iulie 1973 – iulie 1978. O parte din dobânda promisă de vest-germani, în valoare de 29 de milioane de mărci, a ajuns până la sfârşitul anului 1975 în două conturi româneşti: TN 73, respectiv un cont existent la Banca Română de Comerţ Exterior (probabil al Securităţii sau al Secţiei Gospodărie a C.C. al P.C.R.).[[1]]

Autorităţile de la Bucureşti au utilizat 9.913.517 dolari din contul TN 73, în scopul achitării ratelor pentru cele trei avioane „Boeing 707” comandate la începutul anului 1973 în SUA[[2]], în numele companiei „Tarom”.[[3]] Totodată, în semn de apreciere a acordului secret anterior privind emigrarea cetăţenilor respectivi (Bucureşti, 12 februarie 1968), avocatul Ewald Garlepp (reprezentantul special al guvernului de la Bonn) a furnizat la 10 mai 1971, în mod gratuit, un autoturism de lux „Mercedes 300 SEL”, la solicitarea colonelului de Securitate Gheorghe Marcu. Limuzina era nouă, decapotabilă, de culoare neagră şi a fost dotată cu radio şi televizor de către compania constructoare, ca urmare a ordinului dat de preşedintele Consiliului Securităţii Statului, Ion Stănescu.

În paralel, reprezentanţii României au încercat să stabilească un plan de cooperare cu compania vest-germană „Volkswagen” la începutul anilor ’70, fără a se obţine un rezultat favorabil, iar în cursul întâlnirii dintre Nicolae Ceauşescu şi Kurt Hans Biedenkopf, secretar general al Uniunii Creştin-Democrate (Bucureşti, 27 iunie 1974), liderul român şi-a exprimat regretul pentru faptul că „participarea «Volkswagen» într-o companie mixtă româno-germană nu a fost materializată până acum”.

Una dintre cauzele refuzului respectiv a avut probabil legătură cu intenţia autorităţilor de la Bonn de a dezvolta colaborarea cu cele de la Berlin. Astfel, în schimbul a 10.000 de autoturisme „Volkswagen Golf” care se exportau în anul 1978 în Republica Democrată Germană, în conformitate cu contractul dintre firma din Wolfsburg şi Agenţia de Comerţ Exterior Transport-Utilaje din R.D.G. (Berlin, 5 decembrie 1977), autorităţile est-germane au acceptat să livreze în R.F.G., în perioada 1978-1979, utilaje, echipamente şi componente industriale, pentru a achita autovehiculele vest-germane importate. În acelaşi timp, România continua exporturile de automobile în R.D.G. şi, în noiembrie 1979, a fost atins nivelul de 35.000 de exemplare „Dacia 1300” realizate pentru onorarea cererilor de pe piaţa est-germană.

Acordul româno-vest german în domeniul emigrării a fost prelungit cu cinci ani (30 iunie 1978 – 30 iunie 1983) după negocierile secrete la care au participat consilierul prezidenţial Vasile Pungan şi secretarul de stat Günther van Well (Bucureşti, 6-7 ianuarie 1978). Cu acel prilej s-a stabilit ca R.F.G. să garanteze un credit de 700 de milioane de mărci (echivalent cu 350 de milioane de dolari, la cursul mediu de referinţă din 1978), pentru o perioadă de opt ani, guvernul de la Bonn urmând să achite şi o parte din dobânda stabilită la acel credit (în total: 160 de milioane de mărci). La rândul lor, autorităţile de la Bucureşti au fost de acord să permită emigrarea anuală în R.F.G. a circa 9500 de cetăţeni români, de naţionalitate germană, şi să primească 4000 de mărci în schimbul fiecărui emigrant. De la 1 ianuarie 1981, tariful a crescut cu 1000 de mărci, concomitent cu numărul de persoane care urmau să primească paşapoarte româneşti pentru a emigra în R.F.G. (12.200 de cetăţeni, anual, în opinia părţii române, respectiv 13.500 de persoane, potrivit părţii germane).

Astfel, în perioada 1978-1983, autorităţile române s-au bazat atât pe sumele oferite pentru fiecare emigrant român de etnie germană, cât şi pe primirea anuală, în secret, a 32 milioane de mărci de la guvernul vest-german – bani achitaţi sub formă de dobândă anuală la creditul acordat de R.F.G. în anul 1978 (pentru garantarea importurilor româneşti de produse vest-germane, în cadrul programului „Hermes”) şi care nu fusese utilizat în întregime de guvernul de la Bucureşti până la 25 august 1982. Stoparea operaţiunii respective de către autorităţile de la Bonn, în toamna anului 1982, l-a luat prin surprindere pe colonelul de Securitate Stelian Octavian Andronic, şeful Compartimentului Acţiuni Valutare Speciale din cadrul Centrului de Informaţii Externe. Ofiţerul a menţionat în scris opinia vest-germanilor despre transferurile trimestriale efectuate de R.F.G. în favoarea României (în valoare de 8 milioane de mărci), cu scopul de a continua în condiţii cât mai favorabile negocierile cu reprezentantul guvernului de la Bonn (Köln, 26 octombrie 1982), însă Tudor Postelnicu a avut o reacţie extrem de dură şi nedreaptă faţă de colonelul Stelian Octavian Andronic, consemnată pe nota-raport din 27 august 1982 astfel: „De ce intraţi în probleme care vă depăşesc atribuţiile?”; „Nu înţeleg de când se depăşesc nişte atribuţiuni ale Compartimentului A.V.S.? Este treaba noastră să ne ocupăm de problema de la punct. 2 ? (subl.n.)”[[4]].

Achitarea trimestrială a 8 milioane de mărci într-un cont al Secţiei Gospodărie a C.C. al P.C.R. a fost întreruptă de guvernul vest-german din cauza emiterii de către autorităţile române a Decretului Consiliului de Stat nr. 402 din 1 noiembrie 1982 „privind obligaţiile persoanelor care cer şi li se aprobă să se stabilească definitiv în străinătate de a plăti integral datoriile pe care le au faţă de stat, organizaţii socialiste şi persoane fizice, precum şi de a restitui unele cheltuieli suportate de stat cu şcolarizarea lor”. Guvernul de la Bonn a considerat că partea română nu respecta acordul secret din 1978, valabil până la 30 iunie 1983 şi care, în mod implicit, îi scutea pe cetăţenii români care emigrau în R.F.G. de plata aşa-numitei „datorii pentru şcolarizare”, pe care ar fi avut-o faţă de statul român.

După noi schimburi de păreri, în contradictoriu, cu reprezentanţii României, autorităţile vest-germane au reluat achitarea trimestrială a 8 milioane de mărci – menţionate în acordul secret din 6 ianuarie 1978 şi reconfirmate de miniştrii de Externe ai celor două ţări, Ştefan Andrei şi Hans-Dietrich Genscher, pentru perioada 1 iulie 1983 – 30 iunie 1988 (Bucureşti, 31 mai – 1 iunie 1983).

În paralel, autorităţile de la Bucureşti au încheiat cu mari dificultăţi contracte privind importul unor mărfuri vest-germane în perioada 1982-1984 – garantate de guvernul de la Bonn, în limita a 700 de milioane de mărci (sumă echivalentă cu 288 de milioane de dolari, la cursul mediu de referinţă din anul 1982), prin intermediul a două companii federale de asigurări comerciale: „Hermes Kreditversicherung Aktiengesellschaft” şi „Treuarbeit Aktiengesellschaft”. Deoarece Nicolae Ceauşescu a hotărât să limiteze drastic importurile României şi să fie achitată în întregime şi în mod anticipat datoria externă a ţării, reprezentanţii comerciali ai regimului de la Bucureşti au fost constrânşi să contracteze în 1984 doar patru credite din programul de tip „Hermes”, la băncile „Kreditanstalt für Wiederaufbau”, „Bayerische Vereinbank”, „Badische Kommunale Landesbank” şi „Bank für Gemeinschaft”. Valoarea totală a importurilor vest-germane acceptate de partea română şi garantate prin „Hermes” era de circa 100 de milioane de mărci, însă până în vara anului 1988 au ajuns în România mai puţin de 50% din produsele pentru care fuseseră convenite credite la băncile vest-germane pe care le-am menţionat şi, începând din anul 1984, autorităţile de la Bucureşti nu au mai încheiat nici un contract de acest gen.

Prin expedierea trimestrială a sumei de 8 milioane de mărci într-un cont al Secţiei Gospodărie a C.C. al P.C.R. şi acceptarea României în programul „Hermes”, autorităţile vest-germane au încercat să grăbească plecările cetăţenilor români de origine germană din România şi, în acelaşi timp, au dorit să recupereze sumele trimise la Bucureşti, în schimbul emigranţilor, prin creşterea volumului şi valorii produselor vest-germane vândute pe piaţa românească. Planul nu a coincis cu cel al autorităţilor române deoarece Nicolae Ceauşescu a încercat să utilizeze acele sume şi creditele „Hermes” pentru a forma în jurul Timişoarei o zonă specializată în electronică, electrotehnică, echipamente hidraulice şi roboţi industriali, începând din anul 1982. Totodată, au existat zvonuri privind implicarea companiei „Volkswagen AG” într-un proiect al „Întreprinderii de Autoturisme Timişoara” (fosta fabrică „Tehnometal”), însă acestea nu s-au concretizat.[[5]]

Preşedintele român urmărea astfel o creştere a numărului de locuri de muncă în Banat, iar produsele fabricate cu ajutorul licenţelor vest-germane ar fi fost vândute atât în România, cât şi în vestul Europei şi America de Nord. Beneficiile noilor uzine româneşti puteau să crească în mod exponenţial, în timp ce profitul economic al autorităţilor de la Bonn s-ar fi diminuat dramatic deoarece produsele româneşti ar fi avut un preţ mai mic decât cele realizate în Occident, iar companiile vest-germane pierdeau pieţele de desfacere ale propriilor produse.

În consecinţă, autorităţile de la Bonn au invocat o serie de restricţii COCOM – numeroase produse de importanţă strategică se aflau sub un embargou occidental strict, însă erau dorite de reprezentanţii statelor din blocul comunist – şi negocierile secrete cu autorităţile de la Bucureşti au continuat în perioada 1982-1989 fără a se ajunge la concretizarea planului conceput probabil de Nicolae Ceauşescu – de obţinere într-un mod rapid şi ieftin a unor tehnologii industriale de vârf.

Schimbările politico-sociale dramatice care au avut loc în toamna anului 1989 în Europa Centrală şi de Est au influenţat, în opinia noastră, deciziile lui Nicolae Ceauşescu în domeniul politicii externe româneşti. Una dintre acestea a urmărit probabil îmbunătăţirea rapidă a relaţiilor cu guvernul de la Bonn, prin denunţarea unilaterală, de către autorităţile române, a convenţiei speciale privind emigrarea în R.F.G. a cetăţenilor români de origine germană – reconfirmată în anul 1983 de Ştefan Andrei şi Hans-Dietrich Genscher. Astfel, la începutul lunii decembrie 1989, maiorul de Securitate Constantin Anghelache (pseudonim: Gelu Eftimie) l-a înştiinţat pe reprezentantul special al guvernului vest-german despre hotărârea irevocabilă a părţii române (Bucureşti, 4 decembrie 1989).

Nicolae Ceauşescu a fost informat de Tudor Postelnicu despre misiunea pe care a îndeplinit-o şeful Compartimentului Acţiuni Valutare Speciale din cadrul Centrului de Informaţii Externe, însă atitudinea critică a autorităţilor de la Bonn faţă de regimul de la Bucureşti nu s-a modificat.

NOTE


[[1]] Acţiunea «Recuperarea». Securitatea şi emigrarea germanilor din România (1962-1989), editori: Florica Dobre, Florian Banu, Luminiţa Banu, Laura Stancu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2011, p. XLVII-XLVIII, 194; 356; 784.

[[2]] Aparatele respective au fost livrate în anul 1974, astfel: YR-ABA (la 21 februarie 1974), YR-ABC şi YR-ABB (împreună, la 3 iunie 1974). Ulterior, „Pan American World Airways” a furnizat companiei „Tarom” două aparate-cargo „Boieng 707-321 C”, ambele având o vechime de opt ani. Acestea au ajuns la Bucureşti în august 1975 (YR-ABM), respectiv în decembrie 1976 (YR-ABN).

[[3]] În acea perioadă, autorităţile de la Bucureşti utilizau conturi secrete pentru achiziţionarea unor produse speciale din Occident (tehnologie industrială, armament, muniţii etc.). Acestea se aflau sub un embargou impus de SUA şi aliaţii săi din NATO, însă uneori puteau fi procurate ilegal de spionii români. De exemplu, la 9 decembrie 1976, generalul de Securitate Nicolae Doicaru a primit al treilea exemplar al adresei emise de Cancelaria C.C. al P.C.R., prin care i se comunica faptul că Nicolae Ceauşescu a fost de acord cu achitarea sumei de 200.000 de dolari din contul TN 73 „pentru procurarea unor furnituri speciale ce nu se pot obţine sub nici o formă pe căi normale (furniturile respective fiind supuse unui strict embargo)”.

[[4]] Pentru detalii privind unităţile Departamentului Securităţii Statului implicate în alte tranzacţii valutare speciale, vezi Florian Banu, Din culisele operaţiunilor valutare ale Securităţii, în „Magazin istoric”, anul XLVII – serie nouă, nr. 7 (556), iulie 2013, p. 24-28.

[[5]] În final, la „Întreprinderea de Autoturisme Timişoara” s-a realizat proiectul românesc „Dacia 500 Lăstun”, în perioada 1988-1991 fiind produse 6532 de exemplare. Acest autoturism avea un motor monobloc, prevăzut cu doi cilindri (răciţi cu aer). Proiectul a fost propus în 1979 lui Nicolae Ceauşescu de către conducerea Institutului Naţional de Motoare Termice (I.N.M.T.). Pentru a micşora consumul de combustibil, inginerii români au secţionat transversal un motor de 1129 cm3 (preluat sub licenţă franceză şi utilizat la autoturismele „Oltcit 11 R”, fabricate la Craiova), au montat o pompă electrică de benzină şi au adaptat un carburator folosit la „Dacia 1310”. O altă idee a fost de a utiliza motorul francez de 652 cm3, preluat de la „Citroën Visa Spécial” pentru autoturismele „Oltcit Special”. Deoarece compania franceză a refuzat cedarea pentru o sumă derizorie a echipamentelor şi tehnologiei de fabricaţie a motorului de 652 cm3, autorităţile de la Bucureşti s-au văzut nevoite să echipeze „Dacia 500 Lăstun” cu tipul de motor secţionat de inginerii de la I.N.M.T., a cărui fiabilitate avea de suferit atât din cauza concepţiei sale, cât şi a fabricării acestuia fără respectarea de către muncitorii de la Timişoara a parametrilor din caietul de sarcini. Probleme deosebite s-au înregistrat şi în privinţa realizării altor părţi componente ale autoturismului respectiv.