MAGAZIN CULTURAL

× Prima Pagina Desteptarea Istorie Enigme Stiinta Documentare Muzica Bancuri Utile
 

1989 - Anul Revoluţiilor

Internet • Desteptarea • Valentin - 13466 articole • 2786 vizualizari • acum 9 ani: 14-07-2015, 06:00:16 ★★★★★
 
Revoluţiile din 1989 din ţările ex-comuniste ale Europei de Est constituie un material de studiu controversat, direcţiile de analiză propuse fiind multiple, de la comparaţia cu alte revoluţii (Revoluţia Franceză din 1789, Revoluţiile de la 1848 etc.), până la sublinierea caracterului complet diferit ale acestora faţă de cele din trecut. Cauzele care au dus la căderea comunismului în ţările Europei de Est sunt variate, eşecul economic al sistemului centralizat şi planificat fiind cel mai evident.

Cu toate acestea, este greu de explicat cum nişte regimuri politice stabile, bazate pe forţe poliţienesti puternice, cu elite politice bine înrădăcinate au colapsat în decursul a câteva luni, în cele mai multe cazuri fără a avea loc convulsii sociale majore (cu excepţia cazului românesc). În primul rând, privitor la situaţia economică a statelor comuniste est-europene, acestea se aflau, conform ideologiei marxist-leniniste, în faza a treia a dezvoltării industriale, caracterizată de creşterea extensivă bazată pe cărbune şi oţel. Acesta era modelul vizualizat şi idealizat de Marx în a doua jumătate a secolului XIX şi urmat îndeaproape de liderii comunişti ai secolului XX. Însă, dezvoltarea industrială se afla în 1989 în faza a cincea, a tehnologiei informaţiei şi a bunurilor de larg consum, astfel că statele comuniste nu beneficiau economic vorbind nici de acestea, nici măcar de progresele aduse de faza a patra, a automobilelor şi a petrochimiei.

Neajunsurile suportate de populaţiile acestor state au contribuit la conturarea mişcărilor contestatare, dar nu le-au justificat suficient. Adevarata problemă a acestor regimuri a fost uzura morală, delegitimarea lor graduală, dar neîntrerupta. Chiar dacă la început, în anii 1940, modelul comunist i-a ademenit pe mulţi idealişti care nu mai credeau în democraţia liberală, treptat chiar şi aceştia au fost dezamăgiţi de eşecul lui de a răspunde corespunzător nevoilor populaţiei. Distanţa dintre ideologie şi realitate, corupţia de la cel mai înalt la cel mai scăzut nivel, tirania liderilor, dar si a micilor funcţionari, birocraţia excesivă au fost factori care au condus la pierderea legitimităţii acestor regimuri. Paradoxal este faptul că tocmai clasa ce s-a nascut cu ajutorul măsurilor introduse de sistemele comuniste (educaţia gratuită, urbanizarea), clasa de mijloc educată şi capabilă să înţeleagă care este realitatea, a fost cea de la care a pornit contestarea acestor regimuri.

Astfel, se poate spune că explicaţia pentru revoluţiile din 1989 este o combinaţie a viziunii marxiste cu cea rawlsiana. Problemele economice se îmbină cu problema injustiţiei sociale. Pentru a înţelege de ce tocmai anul 1989 şi nu mai tarziu, trebuie avute în vedere principalele fenomene ale anilor 1980. Pe de o parte, avem de-a face cu relaxarea introdusă de M. Gorbaciov în URSS. Decalajul tehnologic dintre aceasta şi SUA, înapoierea economică a sovieticilor, precum şi incapacitatea lor de gestiune a unui sistem politic mult prea greoi au condus la dispariţia temerilor statelor est-europene de o intervenţie armată sovietică în cazul iniţierii unor reforme (cum se întamplase în 1956 in Ungaria şi 1968 în Cehoslovacia). În plus, poziţia lui Gorbaciov în ceea ce priveşte evoluţia din statele-satelit este diferită de cea a precedenţilor lideri comunişti. El poartă discuţii cu Lech Walesa, liderul Solidarităţii poloneze, în noiembrie 1988, privind organizarea unor alegeri libere.

Rezultatul a fost îndepartarea lui Jaruzelski şi a partidului comunist de la conducerea ţării. Imediat după evenimentele din Polonia, Ungaria urmează un model asemănător. Deschiderea graniţei acesteia cu Austria determină un adevărat exod al est-germanilor spre Germania Federală pe acest traseu, iar declaraţia lui Gorbaciov cum că nu va interveni pentru a opri reformele în Germania de Est duce la îndepartarea regimului comunist şi a lui Honecker, eveniment reprezentat simbolic de Căderea Zidului Berlinului la 9 noiembrie 1989. Singurul stat în care au avut loc evenimente sângeroase p a fost România, unde Nicolae Ceauşescu a încercat să menţină frâiele puterii până în ultimul moment. Astfel, se poate spune că revoluţiile din 1989 nu au urmat tiparul clasic de desfăşurare, nu s-au manifestat violent, nu au avut loc lupte îndelungate, aşa cum se poate spune despre statele în care îndepărtarea regimurilor dictatoriale a necesitat organizarea unor mişcări de gherilă (cum ar fi Burma, Guatemala etc). Cauzele au fost o acumulare de nemulţumiri, o erodare a legitimităţtii regimurilor în timp.

Nerespectarea promisiunii de a clădi o societate utopică, constatarea faptului că Occidentul progresează cu adevărat, spre deosebire de propriile state, au condus la creşterea sentimentului de dezamăgire a populaţiilor din statele fost-comuniste. Societatea civila, spaţiul de refugiu din calea intruziunilor regimurilor comuniste, constituită mai ales din intelectuali care au refuzat să urmeze linia partidului, a demonstrat că factorii morali au fost cei mai importanţi în colapsul comunismului în Europa de Est. Începutul valului revoluţionar: Polonia Polonia a dat startul revoluţiei anticomuniste, fiind un model de luptă paşnică împotriva sistemului.Căderea comunismului în această ţară îşi are originile încă din cel de-al şaselea deceniu al secolului trecut, mai precis în anul 1956.

Tensiunile sovieto-polone se intensifică şi cuprind întreaga ţară; prima manifestare antisovietică se declanşează la Poznan, iar principala revendicare a participanţilor are în vedere salariile mici şi necesitatea reducerii normei de producţie[5]. Adevăratul promotor al destalinizării rămâne însă Wladislaw Gomulka, lider comunist polonez ce va reuşi să impună realaţiilor sovieto-polone cursul pe care şi-l doreau cu toţii. Reuşind să reintre în corpul de conducere al Partidului Moncitoresc Unit Polonez de unde fusese exclus în 1954, în funcţia de secretar-general al C.C, Gomultka va condiţiona implementarea programului “căii poloneze” către socialism, pe care îl propusese încă din 1948[6]. Printre reformele propuse de acesta se numără “consolidarea relaţiilor de prietenie cu Uniunea Sovietică şi celelalte ţări care construiesc socialismul”, însă această prietenie trebuia să fie de la egal la egal. De asemenea, programul de reformă accentua necesitatea ca fiecare stat să-şi construiască socialismul după specificul său, netolerând intervenţii externe în problemele de ordin intern.

Obligat să accepte pretenţiile lui Gomulka, liderul Uniunii Sovietice, Nikita Hrusciov, va asigura succesul negocierilor Poloniei cu Kremlinul. Astfel, în ceea ce s-a numit “Octombrie polonez”, comuniştii au pierdut o parte din autoritatea pe care o exercitau în plan ideologic, o serie de elemente au trebuit să fie recunoscute, s-a largit marja de libertate în plan ştiinţific şi, poate cel mai important, a trebuit să fie acceptată funcţionarea bisericii catolice ca instituţie autonomă faţă de stat. Momentul 1956 a reprezentat, fără îndoială, un autentic punct de cotitură. Comunismul destalinizant promovat de Gomulka va da naştere, în deceniile următoare, unor speranţe în posibilitatea reformării din interior a sistemului. Astfel, apar în Polonia numeroase consilii muncitoreşti şi se dezvoltă chiar şi un marxism “umanist”. Presiunile muncitoreşti constante şi violenţe atrag însă intervenţia forţelor de securitate ale Ministerului de Interne şi ale armatei, ducând la înlocuirea lui Gomulka cu Edward Gierek.

Dacă idealurile muncitoreşti şi cele ale intelectualităţii polone nu se intersectaseră încă, în 1976 se constituie K.O.R (Comitetul de Apărare a Muncitorilor, ce avea drept scop să lupte împotriva “represiunilor pe motive de conştiinţă, politice, religioase sau de rasă şi a violărilor legii, pentru protecţia [...] drepturilor şi libertăţilor civile [...]”. Comitetul K.O.R va forma, în august 1980, nucleul intelectual al “Solidarităţii”, organizaţie ce va juca rolul principal în evenimentele desfăşurate în 1989. Noi greve, declanşate la Gdansk în februarie 1980, vor genera rapid replici în alte zone ale ţării, iar în lunile următoare “Solidaritatea” va duce un “război de poziţii” împotriva regimului comunist polonez, în speranţa împărţirii puterii. Sindicatul "Solidaritatea", condus de electricianul Lech Walesa, a devenit în timp o forţă politică. Chiar dacă membrii ei au fost vânaţi de autorităţi, organizaţia va rezista cu sprijinul Bisericii Catolice.

În cele 16 luni de existenţă legală sub regimul comunist, „Solidaritatea” a devenit o mişcare pentru independenţă naţională. Având aproape 10 milioane de membri din toate sferele sociale, sindicatul a oferit bazele creării unei societăţi civile puternice. Impactul „Solidarităţii” asupra tranziţiei Poloniei către democraţie a fost unul deosebit de puternic, prin prisma faptului că, înainte de toate, a creat un simţ al comunităţii şi solidarităţii, indispensabil pentru dezvoltarea noilor instituţii democratice. De asemenea, a asigurat pregătirea noii elite ce va guverna Polonia începând cu anul 1989. În al treilea rând, „Solidaritatea” a dat naştere partidelor de centru şi de centru-dreapta existente şi astăzi. În fapt, cazul polonez al înlăturării comunismului este unul „negociat”; tranziţia de la autoritarism la democraţie nu a fost făcută „nici printr-o ruptură radicală cu trecutul, nici printr-o auto-transformare a regimului politic însuşi”.

Pe măsura adâncirii crizei economice către sfârşitul anilor 1980 şi a urmărilor sale în plan social, s-a produs şi maturizarea disponibilităţii pentru dialog a puterii. Polonia a fost cea dintâi şi cea de pe urmă ţară comunistă fără deţinuţi politici, promovându-se o atitudine mai tolerantă faţă de „Solidaritatea”. Grevele ce au zguduit Polonia în 1988 i-au determinat pe liderii politici să ajungă la concluzia că violenţa nu mai putea constitui o soluţie pentru regim: atât puterea, reprezentată de preşedintele Wojciech Jaruzelski, cât şi societatea civilă, „Solidaritatea” lui Lech Walesa, au înţeles că numai negocierile la „masa rotundă” puteau scoate ţara din blocajul în care se afla. Răsturnarea regimului comunist în Polonia, sub forma unei „revoluţii negociate”, se va realiza în două faze: înţelegerea la „masa rotundă”, prin care avea loc relegalizarea „Solidarităţii” şi alegerile adiacente, ce vor împiedica guvernarea comuniştilor.

Începute în februarie 1989, negocierile se vor purta, de fapt, în afara unui cadru legal: nu a existat nici o delegare a autorităţii partidului-stat către grupul negociatorilor guvernamentali, nici una a „Solidarităţii” din partea societăţii civile. Înţelegerea politică la care s-a ajuns, în cele din urmă, în data de 5 aprilie 1989, prevedea printre altele relegalizarea uniunii sindicale independente „Solidaritatea”, revizuirea cadrului instituţional prin introducerea funcţiei de „preşedinte” şi a parlamentului bicameral (Senatul, ales în mod liber şi Seimul, în care opoziţiei îi reveneau 35% din mandate, iar coaliţiei conduse de comunişti restul de 65%). Împărţirea puterii urma a se realiza în mod paşnic. Rezultatele electorale înregistrate în cele două tururi de scrutin ale primelor alegeri parţial libere în Polonia (din 4 si respectiv 18 iunie 1989) au confirmat victoria opoziţiei. Nici un candidat al coaliţiei guvernamentale nu a fost ales în Senat, în vreme ce în Seim coaliţia guvernamentală a obţinut 299 locuri, 260 reprezentau opoziţia, iar unul era independent. La 12 septembrie 1989, Tadeusz Mazowiecki devine cel dintâi prim-ministru necomunist într-o ţară a Tratatului de la Varşovia.

Alegerile din 1990 îi vor acorda lui Lech Walesa, conducătorul „Solidarităţii”, dreptul de a deveni preşedintele Poloniei. Acesta rămîne un simbol al luptei anticomuniste, fiind de altfel laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1983. După victoria „Solidarităţii” în primul tur de scrutin al alegerilor din iunie, Occidentul va trece la normalizarea rapidă a raporturilor, atât a celor financiare şi de credit, cât şi a celor politice, cu statul polonez, punându-se capăt perioadei de restricţii economico-financiare şi izolare politico-diplomatică. Acesta se va implica activ în sprijinirea şi consolidarea democraţiei nou-constituite, sprijinind iniţiativele de reformă ale Poloniei post-comuniste: o dată iniţiate, acestea urmau să fie „insoţite, pas cu pas, de ajutorul occidental dimensionat cu atenţie, astfel încât să fie suficient pentru a uşura criza din Polonia”. Revoluţia din Ungaria Dintre toate statele din lagărul sovietic, revoluţia cea mai liniştită şi lipsită de orice formă de violenţă s-a desfaşurat în Ungaria.

Unul dintre motive a fost puternica opoziţie care s-a constituit în partide ca Federaţia Tinerilor Democraţi (FIDESZ), Forumul Democratic, Alianţa Democraţilor Liberi, Partidul Social-Democrat, Partidul Popular Creştin Democrat. Alt factor a fost reprezentat de schimbările produse la vârful partidului comunist ungar, schimbări care au culminat în decembrie 1988 cu renunţarea lui Károly Grósz la şefia partidului şi a guvernului în favoarea lui Miklós Németh. Partidul se vede nevoit să facă din ce în ce mai multe concesii, propunând chiar partidelor din opoziţie o guvernare împreuna. Se creează un „cerc al reformei” care îşi propune împărţirea puterii cu alte forţe politice. Astfel la 7 iunie 1989 se constituie Mişcarea pentru o Ungarie Democrată. Partidul Muncitoresc Socialist Ungar poartă primele negocieri cu reprezentanţii grupărilor şi partidelor din opoziţie la 13 iunie. 16 iunie 1989 este momentul de răscruce al revoluţiei maghiare, momentul în care sunt reînhumate rămăşiţele lui Imre Nagy, condamnat şi executat pentru rolul jucat în evenimentele din 1956.

Ulterior, regimul va fi lipsit de orice legitimitate, iar transformările politice, sociale şi economice vor fi de aici înainte susţinute de ţările occidentale. Congresul extraordinar din 6-7 octombrie al P.M.S.U. decide transformarea partidului în Partidul Socialist Ungar, abandonarea principiilor centralismului şi ale dictaturii proletariatului. În primăvara anului urmator au loc alegeri câştigate de Forumul Democratic, comuniştii fiind răsturnaţi prin voinţa poporului. S-a adoptat construirea unui stat de drept şi privatizarea întreprinderilor de stat pentru trecerea mai rapidă la economia de piaţă. J. Antall devine prim-ministru şi formează un guvern de coaliţie. În august este ales preşedinte al Republicii Ungaria Arpad Goncz, liderul Alianţei Democraţilor Liberi. Astfel, Ungaria pune capăt dictaturii comuniste în lipsa oricărei forme de manifestaţii violente de stradă. Aşa cum observă Tony Judt, Revoluţia maghiară prezintă două trăsături distincte.

În primul rând, este singurul caz în care tranziţia de la un regim comunist la un sistem pluralist se produce din interior: chiar din primele luni ale anului 1989, Parlamentul votase dreptul la libera asociere şi eliminarea principiului centralismului democratic. Tot acum se renunţă oficial la discursul care numea evenimentele din 1956 o “contrarevoluţie”. În al doilea rând, tranziţia din Ungaria a jucat un rol decisiv în disoluţia unui alt regim, cel din Republica Democrata Germană. Astfel, dacă fenomenul contagiunii este o trăsătură generală a revoluţiilor, în acest caz este vorba despre o determinare directă prin deschiderea graniţelor către Austria, creându-se o breşă pentru cetăţenii est-germani, care puteau astfel ajunge în Germania vestică. Germania de Est Republica Democrată Germană a reprezentat un stat creat artificial în 1949 în partea de est a Germaniei, fiind o consecinţă directă a raportului de forţe de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Rămânând în zona de influenţă sovietică, Republica Democrată Germană este organizată în timpul lui Walter Ulbricht după modelul centralizării şi planificării economice. Marca distinctivă a Germaniei comuniste este cu siguranţă Zidul Berlinului, cea mai concretă expresie a delimitării dintre blocul sovietic şi Europa occidentală, precum şi a realităţilor Războiului Rece. La momentul 1989, Germania de Est este guvernată de un prim-secretar comunist conservator, Erich Honecker. Honecker este reticent faţă de perestroika anunţată de Gorbaciov în Uniunea Sovietică, precum şi faţă de noua direcţie pe care acest lucru o dădea relaţiilor dintre statele comuniste. În aceeaşi linie rigidă, declaraţiile oficiale arată că Honecker nu intenţionează să reformeze economia est-germană, iar presa regimului publică “scrisori deschise” prin care cetăţenii şi-ar fi declarat acordul faţă de politica partidului. Aceeaşi presă nu traduce în germană şi nu difusează discursurile lui Mihail Gorbaciov. Germania de Est părea să fie, între statele blocului sovietic, unul dintre regimurile cel mai puţin vulnerabile. Situaţia începe însă să se precipite odată cu decizia Ungariei de a elimina gardul electrificat dinspre graniţa cu Austria, în mai 1989.

Până în septembrie 1989, 60.000 de cetăţeni est-germani vor pleca în Ungaria, aşteptând deschiderea oficială a graniţei. Guvernul de la Budapesta va decide deschiderea frontierei şi va accepta tranzitul populaţiei germane, provocând în perioada imediat următoare un adevărat dezastru de imagine Germaniei de Est, confruntată cu o “hemoragie” demografică. Dacă imobilismul regimului Honecker a rezistat presiunii perestroikăi, venite dinspre Moscova la sfârşitul anilor ’80, acesta nu va reuşi să facă faţă opoziţiei din interior, amplificată iremediabil şi de problema demografică. Dificultăţile cu care se confrunta regimul au încurajat structurarea unei opoziţii : la 12 septembrie 1989 este creat Noul Forum (Neues Forum), grupând disidenţi est-germani. Alături de alt grup, intitulat “Democraţie Acum”, Noul Forum milita pentru reformarea Germaniei Democrate. Pe lângă opoziţia structurată, regimul se confruntă şi cu protestele de stradă. La 2 octombrie 1989, 10.000 de manifestanţi ies în stradă la Leipzig, protestând împotriva regimului. Manifestaţiile se extind, cuprinzând Dresden (4 octombrie) şi Berlinul de Est, odată cu vizita, la 7 octombrie, a lui Mihail Gorbaciov, cu ocazia aniversării a 40 de ani de la înfiinţarea Germaniei Democrate. Protestele se amplifică, începând să aibă, în Leipzig şi alte oraşe, caracter regulat (“demonstraţiile de luni”- Montagsdemonstrationen).

Prins între presiunea externă şi amplificarea protestelor, Honecker va fi înlocuit de criticii săi din interiorul partidului cu liderul comunist conservator Egon Krenz, la 18 octombrie 1989. Succesorul lui Honecker nu reuşeşte să facă faţă dimensiunii protestelor: la 4 noiembrie, 500.000 de est-germani ies în stradă în Berlin. În aceeaşi zi, Cehoslovacia deschide graniţele cu Germania de Vest, contribuind la transferul de populaţie deja declanşat în septembrie prin acţiunea Ungariei. Biroul Politic este nevoit să demisioneze în bloc. Partidul anunţă, la 9 noiembrie, în cadrul unei conferinţe de presă transmisă în direct la radio şi televiziune, autorizarea, cu aplicare imediată, a călătoriilor în străinătate. În zilele următoare se deschid breşe în Zidul Berlinului, populaţia trecând în număr mare spre partea Vestică a oraşului. La 11 noiembrie, Comitetul Central al Partidului apropbă “votul secret, liber, democratic şi pluralist”.

În decembrie, se decide prin vot în Parlamentul est-german (Volkskammer) renunţarea la rolul conducător al Partidului Comuniste (SED). Evenimentele anului 1989 în Germania de Est au deschis calea către reunificarea statului german, decisă în octombrie 1990. Cehoslovacia – “Revoluţia de catifea” În ceea ce privește căderea regimului comunist în Cehoslovacia, procesul s-a caracterizat prin aceleași trei trăsături care au marcat și celelalte revoluții: lipsa de predictibilitate, rapiditate și impactul influențelor externe asupra situației interne. Ceea ce particularizează însă revoluția din Cehoslovacia, precum și pe cea din Republica Democrată Germană, este faptul că a luat forma unei „desatelizări de jos”, adică inițiativa reformelor a venit dinspre societatea civilă, chiar timid conturată cum era. Liderii comuniști din aceste țări aveau o mare încredere în conformitatea cu marxism-leninismul a regimurilor pe care le conduceau.

La conducerea Partidului Comunist Cehoslovac s-a aflat Gustáv Husák din aprilie 1969 (când l-a înlocuit, în urma „Primăverii de la Praga” din 1968, pe Alexander Dubček), până în decembrie 1987. La acest moment, este înlocuit de Miloš Jakeš, în urma vizitei lui Mihail Gorbaciov la Praga, în speranța că această schimbare ar putea liniști nemulțumirile populației legate de lipsa de inițiative reformiste a lui Husák. Totuși, el rămâne în funcția de președinte al republicii. Privitor la societatea civilă din Cehoslovacia, aceasta era slab conturată în comparație cu Polonia și Ungaria, singura organizație contestatară fiind Charta 77, constituită la 5 ianuarie 1977. Jan Patočka, care a redactat aceasta chartă, a murit la scurt timp după aceea, însă mișcarea a supraviețuit. S-a înființat, de asemenea, un Comitet de Apărare a persoanelor urmărite în justiție pe nedrept. Aceste grupări de contestare erau însă timide și neunificate, spre deosebire de Solidaritatea din Polonia. Poliția politică, STB, exercita o presiune ce descuraja articularea coerentă a opoziției, iar factorul coagulant din Polonia, Biserica Catolică, se manifesta mai degrabă clandestin în Cehoslovacia. Totuși, nu trebuie ignorată forța acestei societăți civile, având în vedere contextul extern.

Vizita lui Mihail Gorbaciov la Praga, în aprilie 1987, a fost primită călduros de către tineri, care scandau sloganuri precum „Gorbi, ajută-ne!”, în speranța că liderii comuniști ar fi determinați în acest fel să urmeze o cale a reformelor. Deja din 1988, încep mișcările de protest propriu-zise. În martie, sunt organizate manifestații pentru libertatea religioasă în fața catedralei din Praga, iar la 21 august, câteva mii de cehoslovaci comemorează la Praga 20 de ani de la intervenția trupelor Pactului de la Varșovia din 1968. Regimul reacționează în acest moment, primul-ministru, L. Štrougal, considerat prea deschis față de reforme, este înlocuit, iar la 28 octombrie, este înăbușită o manifestație pentru libertate și democrație. Totuși, anumitor membri ai opoziției li se permite să discute cu François Mitterand, președintele Franței, iar la 10 decembrie este autorizat un marș. Acest moment de ezitare al regimului este fructificat de către opoziție, iar în ianuarie 1989 este organizată o ceremonie în memoria lui Jan Palach (student care își dăduse foc în 1968 în semn de protest împotriva intervenției militare).

În urma acestui eveniment, liderii Chartei 77, în frunte cu dramaturgul Václav Havel, sunt arestați. Havel este eliberat în mai, arestat din nou în octombrie și spitalizat cu forța. În plus, în vara lui 1989, ambasadele Germaniei de Vest din Praga și Varșovia permit călătoria est-germanilor prin aceste puncte, astfel că se produce un adevărat exod al acestora. Acest fenomen catalizează și mișcările din Cehoslovacia. La 21 august, este organizată din nou o manifestație în memoria revoluției din 1968, în Piața Wenceslas, care se încheie cu arestări în rîndul manifestanților. Astfel, la 28 octombrie, când sunt sărbătoriți 71 de ani de la instaurarea republicii, un nou marș de protest are loc, la care se scandează sloganuri precum „Libertate!”. În încercarea de a riposta, partidul organizează la 17 noiembrie comemorarea unui luptător ce fusese ucis de către naziști. Dar această adunare este deturnată împotriva regimului, căci mulțimea adunată în Piața Wenceslas manifestează prin sloganuri îndreptate contra acestuia, cum ar fi „Praga, ridică-te!” Intervenția în forță a poliției, din care rezultă 561 de răniți, determină ample mișcări de protest pe 18 noiembrie și greve în universități și teatre.

La 20 noiembrie, grupurile de opoziție se unifică în jurul lui Václav Havel, formând „Forul Civic”. Acesta propune soluția unei „mese rotunde”, deschizănd calea tratativelor între opoziție și putere. Intensificarea mișcărilor de protest (greve și mitinguri) determină demisia lui Miloš Jakeš de la conducerea partidului, iar la 7 decembrie 1989, primul-ministru Adamec își dă de asemenea demisia. La 10 decembrie, Gustáv Husák este îndepărtat din funcția de președinte și este format un cabinet de „convenție națională”, alcătuit majoritar din necomuniști. Acesta decide dizolvarea poliției politice și deschiderea frontierei cu Austria. La 28 decembrie, Alexander Dubček, cel care inițiase reformele înăbușite în 1968, este ales președinte al Parlamentului, iar la 29 decembrie, Václav Havel este ales tot de către Parlament, președinte al republicii. În iunie 1990, sunt organizate primele alegeri libere, Forul Civic obținând 46,6% din voturile pentru Parlamentul Federal, ceea ce îi permite să formeze guvernul. Partidul Comunist obține 13,6% din voturi, Uniunea Creștin-Democrată 12%, iar minoritățile naționale la fel. Având în vedere cursul evenimentelor, revoluția din Cehoslovacia a fost numită „revoluția de catifea”.

Transformările nu au fost rezultatul unor confruntări sângeroase între forțele regimului și protestatari, ci efectul discuțiilor de tip „masă rotundă”. Trecerea spre un nou tip de regim politic, cel democratic, s-a realizat în mod pașnic, electoratul cehoslovac dând câștig de cauză opozanților regimului comunist, ceea ce a și legitimat noile structuri de putere. Astfel, regimul comunist cehoslovac a colapsat „ca un castel de cărți sub presiune populară” Lovitură de stat și liberalizare: cazul bulgar Bulgaria s-a aflat timp de 35 de ani sub regimul lui Todor Jivkov, regim ce s-a bazat pe egalitarism, paternalism, naționalism și loialitate deplină fața de U.R.S.S.Către sfârșitul anilor ’80, o serie de factori adversi au condus la delegitimarea rapidă a regimului: dezintegrarea piețelor est-europene și sovietice ale Bulgariei, reducerea drastică a forței de muncă disponibile, nemulțumiri majore generate de discriminări împotriva minorității turce, politici etnice represive. Jivkov s-a angajat într-o campanie de copiere a formelor perestroikăi ( perostroistvo- în bulgară), ce dorea a-i prezerva puterea și a dezarma opoziția reformistă din sânul partidului.

Printre prevederi s-a numărat: anunțarea unui nou mecanism economic, regândirea raporturilor dintre partid și stat, diminuarea birocrației, o independență mai mare acordată întrepinderilor și băncilor, crearea unei asociații naționale a producătorilor, renunțarea la cultul personalității. Intenţia lui Jivkov era de a crea o “perestroika” proprie Bulgariei. Cel mai longeviv lider comunist din blocul sovietic, aflat la putere din 1954, Todor Jivkov caută astfel noi resurse de legitimitate pentru regim. Încă din primăvara anului 1989, în sânul partidului se pregătea un complot care îi avea în frunte pe ministrul Afacerilor Externe, Petăr Mladenov, vice-prim-ministrul și ministrul relațiilor economice internaționale, Andrei Lukanov, ministrul Apărării, Dobri Djurov – complot care aștepta un semn din partea Moscovei pentru a acționa.În octombrie 1989, în interiorul Partidului Comunist Bulgar(P.C.B) au apărut critici la adresa conducerii și a lui Jivkov.

La începutul lunii, președintele Adunării Naționale a Bulgariei, Stanko Todonov, adresa o scrisoare Biroului Politic al C.C. și P.C.B prin care erau enunțate nemulțumirile legate de desfașurarea procesului restructurării vieții social-politice și economice. La numai câteva zile după acest moment, s-a hotărât modificarea constituției în sensul creșterii rolului Parlamentului și al consiliilor populare și comunale. La 23 octombrie 1989 Biroul Politic al C.C si P.C.B adopta o hotărâre privitoare la înființarea unui Centru Național de Studiere a Opiniei Publice, menit să sprijine planificarea de perspective a conducerii de partid și de stat. La 3 noiembrie 1989, ,,Ekoglasnost” (mișcarea de opoziție) a organizat o prima demonstrație de protest împotriva poluării (manifestată, în special, în Ruse).

Cei care au profitat de pe urma manifestărilor au fost adepții perestroikăi din partid, îndepartându-l, la 10 noiembrie, pe Jivkov din funcțiile de secretar general al C.C. , al P.C.B și de președinte al Consiliului de Stat. Succesorul său a fost Petar Mladenov, ce a inaugurat un nou curs politic reformist.La scurt timp, studențimea a lansat chemarea constituirii unei Uniuni a Tineretului Studențesc, independent de Uniunea Tineretului Comunist. Un grup de initiațive a trecut, concomitent, la reconstituirea Partidului Social-Democrat (desființat de comuniști în 1948), solicitănd afilierea sa la Internaționala Socialistă. În prima săptămână a lunii decembrie, formațiunile de opoziție s-au reunit într-o organizație umbrelă- Uniunea Forțelor Democratice (U.F.D), președinte al comitetului de coordonare fiind Jelio Jelev, fiind unul dintre membrii fondatori ai ,,Clubului pentru sprijinirea glasnostului și perestroikăi”.

Noua formațiune milita pentru introducerea sistemului multipartid, garantarea respectării drepturilor și libertăților democratice, alegeri libere și democratizarea reală a întregii vieți politice și social-economice. Între timp, în Sofia și în alte orașe s-au înmulțit demonstrațiile de stradă, inițiate cel mai adesea de student. S-a cerut înlocuirea lui Petăr Mladenov din funcția de președinte al Consiliului de Stat și înlocuirea sa cu Jelio Jelev. În următoarele zile, mitingurile s-au intensificat. Pe fondul nemulțumirilor presei privind abuzurile lui Jivkov, la 13 noiembrie 1989 C.C. a decis excluderea sa din partid, fiind reprezentat ca un gest simbolic de ruperea de trecut. După punerea în arest a lui Jivkov, în ianuarie 1990, noul Congres al partidului a încredințat conducerea partidului lui Alexander Loliv, care a devenit președinte al Consiliului Suprem. S-au organizat alegeri în perioada iunie 1990 pentru Marea Adunare Națională, ce i-au avut în prim-plan pe 2 competitori: unul din partea Partidului Socialist, succesorul direct al Partidului Comunist, și altul din partea Uniunii Forțelor Democrate.

Victoria electorală a revenit Partidului Socialist. În iulie 1991 a fost adoptată o nouă constituție. Tranziția politică propriu-zisă a fost desăvârșită la 19 aprilie 1997, când U.F.D. a câstigat alegerile parlamentare.Astfel cazul bulgar se dovedește a fi fost, în succesiunea prăbușirii dominourilor comuniste est-europene, primul caz hibrid de tranziție politică. Revoluţia în România Evenimentele anului 1989 în România prezintă diferenţe semnificative faţă de cele din ţări precum Ungaria sau Polonia, Cehoslovacia sau Republica Democrată Germană. Dacă în cazul celor din urmă literatura de specialitate sesisează caracterul paşnic al protestelor şi o tranziţie negociată, de tip “masă rotundă”, cazul României se distinge tocmai prin violenţa manifestaţiilor şi în special a represiunii, precum şi printr-un parcurs abrupt al tranziţiei. În 1989, la conducerea României se afla Nicolae Ceauşescu, liderul Partidului Comunist, în cadrul unui regim înscris în tipologia naţional-comunismului, o “satrapie neostalinistă”, după expresia lui Tony Judt, bazată în mare măsură pe sprijinul poliţiei politice.

Regimul se confruntă cu discreditarea externă, având în vedere distanţarea lui Mihail Gorbaciov faţă de Ceauşescu, precum şi cu un fond de nemulţumire socială, cauzat de măsurile economice restrictive din anii ’80, care au avut efecte asupra calităţii vieţii populaţiei. Evenimentele se precipită în decembrie 1989, pornind de la o serie de proteste în Timişoara, privind situaţia pastorului Laszlo Tokes. Având în vedere activitatea sa şi predicile împotriva campaniei de sistematizare a satelor, Tokes a fost forţat să se mute din locuinţa parohială. Congregaţia alege să rămână de partea pastorului Tokes, lor adăugându-se şi locuitori ai Timişoarei în protestul din 16 decembrie. Revolta capătă proporţii şi este întâmpinată de represiunea forţelor de ordine, inclusiv a armatei, care deschide focul asupra manifestanţilor la 17 decembrie. Următoarul moment semnificativ pentru evoluţia evenimentelor este ziua de 21 decembrie, când Nicolae Ceauşescu califică, în cadrul unui miting convocat la Bucureşti în sprijinul său, pe demonstranţii de la Timişoara drept “huligani”.

Adunarea este întreruptă, iar o parte dintre protestatari rămân în stradă în zona Pieţei Universităţii. În cursul nopţii, unităţi ale armatei deschid focul asupra celor prezenţi în stradă. A doua zi, pe 22 decembrie, demonstranţii se adună în faţa sediului Comitetului Central. Nicolae Ceauşescu părăseşte clădirea la bordul unui elicopter, alături de Elena Ceauşescu şi de doi demnitari apropiaţi, Manea Mănescu şi Emil Bobu. Soţii Ceauşescu vor fi prinşi în apropiere de Piteşti, după o aterizare forţată a elicopterului, din lipsă de carburant, şi aduşi la garnizoana din Târgovişte. În aceeaşi zi, Consiliul Frontului Salvării Naţionale, condus de Ion Iliescu, anunţă preluarea puterii printr-un comunicat către ţară. Comunicatul conţinea, la nivel declarativ, o denunţare a structurilor politice şi economice comuniste, şi afirmarea intenţiei noului centru de putere de a asuma tranziţia spre un regim democratic. Perioada cuprinsă între 23 şi 25 decembrie 1989 este încă un subiect controversat, fiind momentul în care apare fenomenul luptei cu “teroriştii”, un conflict la nivel urban, localizat în special în Bucureşti şi soldat cu numeroase victime.

La 25 decembrie, Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt executaţi la Târgovişte, în urma deciziei unui tribunal militar excepţional. Consiliul Frontului Salvării Naţionale reuşeşte să se menţină la putere, jucând un rol decisiv pentru debutul procesului de tranziţie, în cursul anilor 1990-1991 Evenimentele petrecute în 1989 în România rămân un subiect de dispută, având în vedere faptul că pe lângă liniile generale există aspecte încă incomplet elucidate. Unul dintre acestea este stabilirea exactă a rolului pe care l-au avut diverşi decidenţi în desfăşurarea evenimentelor, în special în ceea ce priveşte Securitatea şi armata. Alte aspecte controversate sunt fenomenul “teroriştilor” şi procesul soţilor Ceauşescu. Concluzii Privind retrospectiv spre evenimentele din 1989, se poate observa că prăbușirea bruscă a comunismului este caracterizată de trăsături asemănătoare în toate statele din Europa de Est. În acest sens, “teoria dominoului” poate oferi o explicație plauzibilă, în ideea că erodarea regimului comunist într-o țară a condus la delegitimarea acestuia și în celelalte.

Totuși, răspândirea fenomenului revoluționar nu este caracteristica particulară a acestor evenimente, ci rapiditatea cu care aceasta s-a produs. Câteva luni au fost de ajuns pentru a produce transformări structurale la nivelul întregii Europe de Est, sfârșitul anului 1989 fiind martorul instalării la putere a unor noi structuri din Germania de Est până în România. Trebuie luat aici în considerare rolul pe care l-a jucat mass-media, prezentarea pe posturile de televiziune a evenimentelor revoluționare reprezentînd un impuls major dat întregii societăți, așa cum s-a intamplat în Ungaria, Polonia, dar și în România. În al doilea rând, revoluțiile s-au remarcat prin caracterul lor pașnic, exceptând aici, evident, cazul românesc. Transferul de putere s-a realizat pe modelul “meselor rotunde”, liderii comuniști au renunțat la funcțiile de conducere pe care le dețineau, iar liderii opoziției i-au înlocuit în urma alegerilor libere. Totuși, destinele acestor state dupa înlăturarea regimurilor comuniste au fost diferite.

Democratizarea nu s-a realizat în același grad în toate statele din Europa răsăriteană. În cele mai multe, au fost redactate constituții ce garantează pluralismul politic, separația puterilor în stat și drepturile și libertățile cetățenești. În toate, fostele partide comuniste au avut partide succesoare, ce reuneau foști comuniști reformatori, părți ale nomenclaturii, tehnocrați de stânga etc., aceste partide intitulându-se social-democrate. Doctrina acestora înglobează elemente de tip socialist, precum măsurile sociale pentru protecția celor defavorizați, alături de aspecte precum pro-europenismul și dorința de a consolida o economie de piață funcționala. În majoritatea statelor, aceste partide au reușit să câștige alegeri, cum s-a întâmplat în Polonia, Ungaria, România, spre exemplu. Explicația acestui fapt ar putea fi dezamăgirea opiniei publice față de noile regimuri, faptul că defavorizatilor nu li s-a oferit nicio altă opțiune viabilă.

Încercările de restructurare, de plasare a acestor state pe direcția integrării europene (mai ales în ceea ce privește economia de piață) au creat frustrări profunde și contestări rapide la adresa noilor regimuri. De altfel, întâlnim în aceste state dorința explicită de a se întoarce dinspre Est spre Vest, adică spre Uniunea Europeană. Reunificarea germană se produce la scurt timp după evenimentele din 1989, la 3 octombrie 1990. Restul statelor încep să aplice masuri care să le permita accesul la Uniunea Europeană, eveniment ce are loc în primul deceniu al secolului XXI. Occidentul părea să promită libertate, siguranță, prosperitate și protectie, adică “avantajele socialismului alături de avantajele libertății”. Alături de aceste aspirații, apar tendințele de condamnare a fostelor elite comuniste.

În majoritatea statelor, are loc o justiție de tranziție. Accesul la arhive, ale statului sau ale partidului comunist, a fost privit ca un act politic fundamental, însă s-a realizat în mod diferențiat, Slovacia fiind privită ca un model de deschidere, în timp ce România și Bulgaria sunt considerate state în care transparența a fost mai scazută. Așadar, revoluțiile din 1989 se particularizează atât prin felul în care s-au desfășurat, prin faptul că nu au urmat modelul tipic al unei revoluții, cât și prin urmările lor. Tranziția de la comunism la democrație s-a realizat pe mai multe paliere, implicând transformări politice, economice și sociale care, deși de cele mai multe ori s-au bucurat de sprijinul populațiilor vizate, au trezit uneori și nemulțumirea acestora. Paula Pasciuc
 
Facebook Twitter Linkedin WhatsApp Messenger
 
Continuare pe Internet » Articole Internet » Desteptarea » Valentin - 13466 articole »
 
Revoluţiilor
 
Niciun comentariu
 
Adauga comentariu
 
Nu am gasit articole asemanatoare